Cum arată o tulburare obsesiv-compulsivă?

Dacă ți se întâmplă mereu să te întorci din drum în fiecare zi pentru că ți se pare că ai uitat cuptorul pornit sau ai uitat să încui ușa, este posibil să suferi de o tulburare numită tulburare obsesiv-compulsivă.

Dacă nu poți ieși din casă decât dacă parcurgi o serie precisă de acțiuni, atunci e vorba chiar de o tulburare obsesiv-compulsivă serioasă.

Dacă apare ocazional, acest comportament nu este o problemă mare și ar putea să pară chiar puțin amuzant, cel puțin primele dăți când se întâmplă.

S-au făcut o mulțime de filme care utilizau aceste comportamente drept motiv comic. Gândește-te la As Good As it Gets cu Jack Nicholson, personajul principal din serialul Monk, Sheldon din The Big Bang Theory sau Monica din Friends.

Din când în când, i se întâmplă oricui, mai ales în perioade de stres exagerat sau de lipsă de somn.

Însă, dacă aceste comportamente sunt prezente tot timpul, chiar și când persoana e odihnită și nu are alte lucruri care să o afecteze, atunci aceste comportamente devin o problemă și încetează să mai fie motiv de amuzament.

Cu atât mai mult cu cât, de obicei, o singură verificare nu este de ajuns. Așa recunoști de fapt dacă ai tulburarea sau nu. Dacă ești obosit, stresat sau pur și simplu distras de anumite gânduri, ai putea să te oprești în fața casei cu gândul că poate ai uitat să încui și să te întorci să verifici. Această verificare ar trebui să fie de ajuns.

Dacă, după ce verifici, pleci la treaba ta, probabil că nu ai tulburarea obsesiv-compulsivă. Însă, dacă te mai întorci încă de 4 ori după aceea ca să verifici din nou și din nou, sunt șanse mari să suferi de tulburarea obsesiv-compulsivă.

Îți aduc aminte că descrierea de mai sus nu înseamnă că ar trebui să îți pui singur diagnostic, înseamnă doar că e un semnal de alarmă și ar trebui să mergi la un psihoterapeut ca să vezi care e situația.

Netratată, tulburarea obsesiv-compulsivă de regulă evoluează, restrângând din ce în ce mai mult libertatea de mișcare a persoanei afectate. Începe de la a te întoarce de două ori ca să verifici ușa de la intrare, apoi evoluează spre a nu mai putea să ieși din casă dacă nu aprinzi și stingi lumina de 20 de ori, până la a nu mai putea să ieși din casă de teamă că va izbucni un incendiu dacă pleci.

Dacă ți se pare că exagerez, există un caz celebru de tulburare obsesiv-compulsivă, cel al miliardarului Howard Hughes. Dacă ai văzut filmul Aviatorul, cu Leonardo DiCaprio, acel film e despre viața lui. Howard Hughes a făcut o avere imensă prin diferite metode (a construit avioane pentru guvernul american, a deținut o linie aeriană și a fost producătorul a numeroase filme de la Hollywood) însă a sfârșit într-un mod mizerabil, bolnav și malnutrit și cântărind 41 de kg la 1.93 metri înălțime.

După ce fusese un playboy celebru, după ce transformase orașul Las Vegas în metropola din prezent, a ajuns să nu mai iasă din camera de hotel luni în șir, terorizat de ideea oricărei forme de contact uman și spălându-se continuu pe mâini, de teama microbilor.

Sigur, cazul lui Hughes este unul extrem iar evoluția tulburării obsesiv-compulsive în cazul său se corelează și cu alte evenimente din viața lui (accidente aviatice devastatoare) precum și cu alte afecțiuni. Însă povestea lui îți poate arăta că nu este de glumă cu această tulburare. Sigur că nu e obligatoriu să ajungi ca Hughes, nemișcat într-un fotoliu timp de 4 luni uitându-te la filme și mâncând doar ciocolată, pui și lapte, dar asta nu înseamnă că tulburarea nu îți afectează calitatea vieții, dispoziția sau relațiile.

Apropo, e reală povestea de mai sus cu statul în fotoliu 4 luni. Mai sunt zeci de astfel de povești despre el.

Totuși, din unele astfel de ciudățenii, au ieșit lucruri minunate, cum ar fi patul de spital modern, care se bazează pe un prototip creat de ingineri de aviație la cererea lui Hughes, care era internat în spital urmare a unui accident aviatic.

Privind situația din afară, ai putea crede că tulburarea obsesiv-compulsivă nu este o problemă așa serioasă și că obsesiile și compulsiile sunt lucruri ușor de controlat. Însă ai putea crede asta doar dacă nu ești afectat de această tulburare pentru că, în realitate, cei care repetă un comportament nu resimt vreo plăcere din acele acțiuni, însă simt că nu au de ales decât să le facă.

Dacă s-ar opri brusc, asta le-ar înrăutăți starea, mai degrabă decât să rezolve problema.

Așa că orice intervenție asupra comportamentului obsesiv-compulsiv trebuie făcută cu grijă și răbdare.

Lipsa controlului este tocmai natura acestei tulburări, de aceea se și numește tulburare obsesiv-compulsivă: pleacă de la o obsesie (un gând repetitiv, de exemplu, că sunt microbi peste tot) și declanșează o compulsie, adică un comportament aproape automat, pe care simți că nu ai de ales decât să îl faci. În cazul microbilor, comportamentul poate fi spălatul pe mâini sau spălarea întregului corp.

Ar mai trebui spus că nu în toate cazurile există o legătură evidentă între obsesie și compulsie. În cazul obsesiei pentru microbi, e destul de ușor de înțeles de ce compulsia ar putea fi spălatul pe mâini.

În cazul cuiva care trebuie neapărat să încuie ușa de 2 ori, apoi să o descuie și să repete procesul de încă 10 ori până să plece de acasă, obsesia e mai greu de identificat și e mai greu de făcut legătura între aceasta și comportamentul compulsiv. Însă răspunsul se găsește de obicei în istoria personală a celui afectat de tulburare și este un răspuns individual, care nu se aplică în mod obligatoriu altora.

Pentru că oamenii consideră în general manifestările acestei tulburări ca fiind niște simple ciudățenii, acestei tulburări nu i se acordă atenția cuvenită, nici de cei din jur și nici chiar de către cei care suferă din această cauză. Asta face ca mulți oameni afectați de această tulburare să nu primească ajutorul necesar ca să se vindece și să aibă o viață liniștită.

Un alt motiv pentru care oamenii nu cer ajutor este rușinea, provocată de gândul că nu ar trebui ca ceva atât de minor precum un gând repetitiv să fie o problemă așa de mare, că ar trebui să se poată controla. Însă, cum spuneam, autocontrolul nu e o soluție de multe ori și ar putea chiar agrava situația.

Tulburarea obsesiv-compulsivă la copii

Comportamentele neobișnuite care apar în această tulburare nu sunt specifice unei anumite rase, sex sau grupă de vârstă, oricine putând fi afectat.

Așa că și copiii pot dezvolta această tulburare.

De multe ori, părinții își dau seama destul de greu că ar putea fi o problemă, asta și pentru că nu este neobișnuit ca un copil să repete anumite gesturi de mai multe ori la rând, fiind parte din procesul său natural de învățare.

Un copil poate să stea o oră sau chiar mai mult jucându-se cu niște cuburi, aranjându-le și apoi dărâmându-le, fără ca asta să constituie o problemă. Devine o problemă doar atunci când aceste gesturi se constituie în ritualuri și când încep să afecteze activitățile de zi cu zi.

Părinții consideră de multe ori că toate aceste manifestări sunt doar niște faze prin care trece copilul, și că le va depăși odată cu creșterea. Însă, dacă este vorba de o tulburare obsesiv-compulsivă, sunt mici șansele ca problema să fie rezolvată doar prin trecerea timpului.

Pe de altă parte, nu este cazul nici să intri în panică la orice lucru făcut de copilul tău și care ți se pare ciudat. Însă, dacă ai bănuieli serioase că ar putea fi vorba de mai mult de atât, e bine să te consulți cu un psihoterapeut, pentru că, dacă se dovedește că este așa, e mult mai bine ca situația să fie tratată din timp, înainte să se agraveze.

Cum se tratează tulburarea obsesiv-compulsivă?

Îți voi spune cele 3 opțiuni de tratament și apoi poți decide tu cum preferi. Opțiunea pe care o prefer eu va fi ușor de ghicit odată ce ți le prezint.

Prima opțiune de tratament al tulburării obsesiv-compulsive este reprezentată de medicamente. Există o teorie conform căreia această tulburare ar fi provocată de o cantitate scăzută de serotonină în organism. Și atunci, în cazul în care se merge pe varianta medicamentoasă, pacientului i se vor prescrie medicamente precum Prozac sau Zoloft, medicamente din clasa inhibitorilor de recaptare a serotoninei.

La noi este foarte popular Cipralex-ul, și există, din păcate, medici psihiatri care îl prescriu extrem de lejer, de parcă ar fi aspirină.

Medicamentele din această clasă sunt utilizate pentru tratamentul simptomatic al multor afecțiuni, precum depresia, anxietatea, fobiile sau stresul post-traumatic.

Din punctul meu de vedere, precum și a altor nenumărați specialiști și studii științifice (de exemplu NHS din Marea Britanie), utilizarea acestor medicamente funcționează doar un timp limitat, după întreruperea medicamentației de regulă simptomele revin după un timp, dau dependență și reacții de sevraj dacă sunt întrerupte și, în general, nu tratează cauza, ci doar simptomele. Dacă le tratează și pe acelea, pentru că este posibil ca efectul să fie doar unul placebo.

Oricum, dacă vrei să iei pastile, e bine să știi că acestea se iau numai pe rețetă și rețeta o primești doar în urma unui consult al unui medic psihiatru.

A doua opțiune de tratament al tulburării obsesiv-compulsive este terapia cognitiv-comportamentală. Aceasta își propune să antreneze pacientul în a exercita un control din ce în ce mai ridicat asupra gîndurilor repetitive și asupra comportamentelor compulsive, până la punctul în care tulburarea nu mai afectează viața pacientului.

Aceasta este, după părerea mea, o variantă fără efecte secundare, însă este o variantă care durează mult. Și o altă problemă este că nu tratează cauza, așa că întrebarea care se pune este ce faci dacă pacientului îi apar alte simptome pe viitor. Răspunsul terapeuților cognitiv-comportamentali este că pacientul a învățat deja cum să se descurce cu tulburarea, așa că va avea resursele necesare să se confrunte și cu noile simptome.

Eu însă nu sunt așa de convins de acest lucru. Nu pentru că n-aș avea încredere în capacitatea pacientului, ci pentru că am văzut cât de inventivă poate fi o tulburare de acest fel. Plus de asta, chiar vrei să stai toată viața să-ți controlezi simptomele?

Și atunci rămâne ultima opțiune de tratament, psihoterapia psihodinamică. Acest tip de psihoterapie își propune să ajungă la cauza problemei, și abia apoi să intervină asupra simptomelor, după rezolvarea cauzei. În felul acesta, șansele unei recuperări totale sunt crescute iar probabilitatea apariției de noi simptome peste un timp este mult redusă. Printre abordările psihodinamice se numără și psihologia adleriană, în care sunt format eu, însă nu este aceasta singura opțiune, mai există psihanaliza sau terapia analitică. Așa că ai de unde alege.

Așa cum văd eu lucrurile și cum m-a învățat experiența, tulburarea obsesiv-compulsivă ar trebui tratată în etape, prima etapă fiind întotdeauna identificarea evenimentului traumatic sau seriei de evenimente care a condus la apariția și dezvoltarea tulburării.

Abia după identificarea și tratarea acelei traume poți merge mai departe să tratezi compulsia. De multe ori, nici nu mai ajungi să o tratezi, pentru că persoana, odată eliberată de sub povara traumei, descoperă singură resursele necesare să își înfrângă tulburarea.

Iar, dacă totuși simte că are nevoie de ajutor, ajutorul constă practic într-o însoțire și îndrumare blândă și deloc invazivă, tocmai ca să lași loc resurselor personale ale persoanei să își facă apariția.

Iar în anumite cazuri este necesar să tratezi separat și anxietatea, pentru că această tulburare este adesea însoțită și de o tulburare de anxietate. Sunt chiar unii autori care o consideră a fi o variantă de tulburare de anxietate.

Este tulburarea obsesiv-compulsivă un motiv de îngrijorare? Nu, dacă ai de gând să o tratezi. Da, dacă o lași în pace și speri să treacă de la sine.

Este o afecțiune mult mai răspândită decât crezi iar motivul pentru care nu auzi așa de des despre oameni care suferă de această tulburare este tocmai că sunt reticenți să admită că au o problemă și sunt și mai reticenți în a căuta tratament.

Însă este o tulburare care se poate vindeca și cu care nu este nevoie să te lupți toată viața.