Inteligența emoțională nu înseamnă capacitatea de a-ți controla emoțiile. Ci capacitatea de a le trăi cu adevărat.

CE ESTE DE FAPT INTELIGENȚA EMOȚIONALĂ

Descrierea populară a inteligenței emoționale ca fiind capacitatea de a identifica, înțelege și gestiona emoțiile proprii și ale celorlalți este utilă, dar incompletă. Aceasta descrie inteligența emoțională ca pe o competență, ceea ce implică faptul că poate fi dobândită prin învățare și practică, la fel ca orice altă abilitate.

Descrierea clinică este mai exigentă. Capacitatea autentică de a fi prezent cu emoția (a propriei persoane și a altei persoane) necesită mai mult decât cunoașterea categoriilor și funcțiilor emoției. Ea necesită condiția psihologică specifică a unui sine care poate fi afectat fără a fi copleșit, care poate păstra sentimentul autentic fără ca apărările logicii private să îl transforme în ceva mai sigur de experimentat.

Copilul care a fost crescut într-o familie în care anumite emoții erau periculoase, în care tristețea producea anxietate parentală, în care furia producea pedeapsă sau retragere, în care frica era interpretată ca slăbiciune, nu a eșuat în a-și dezvolta inteligența emoțională pentru că i-a lipsit educația potrivită. El a dezvoltat relația specifică cu emoția pe care o cereau regulile implicite ale familiei sale: suprimarea, performanța, formele specifice de gestionare emoțională care mențineau câmpul relațional în siguranță.

Această relație cu emoția nu a rămas în familia de origine. Ea a însoțit persoana în fiecare relație intimă ulterioară, dând naștere adultului care nu-și poate identifica propriile sentimente sub presiune, sau care este copleșit de sentimentele celor apropiați, sau care are o relație foarte precisă și de încredere cu emoțiile permise în familia de origine și o relație foarte distantă cu cele care nu erau permise.

Inteligența emoțională a familiei este, la bază, expresia colectivă a relațiilor emoționale pe care fiecare membru adult le-a format în propria sa experiență timpurie. Nu este în primul rând o abilitate care trebuie învățată. Este o logică privată care trebuie examinată.

CE PRODUCE O INTELIGENȚĂ EMOȚIONALĂ SCĂZUTĂ ÎN VIAȚA DE FAMILIE

Familia cu inteligență emoțională limitată produce o calitate specifică a experienței relaționale pentru oamenii din interiorul ei.

Copiii din aceste familii învață, cu o precizie considerabilă, care sunt emoțiile acceptate. Familia organizată în jurul gestionării emoționale, în care cadrele de referință ale adulților nu pot suporta suferința autentică, furia autentică sau durerea autentică, va percepe emoțiile copilului prin filtrul acelor cadre. Copilul a cărui tristețe produce o reacție anxioasă de rezolvare a problemelor din partea părintelui învață că tristețea produce urgență în ceilalți, nu alinare. Copilul a cărui furie produce retragerea sau represaliile părintelui învață că furia este periculoasă. Copilul a cărui teamă autentică este reinterpretată ca iraționalitate învață că experiența sa interioară nu este un ghid de încredere pentru realitatea sa.

Acestea nu sunt concluzii pe care copilul le formulează în mod deliberat. Ele sunt logica privată care prinde contur în textura experienței relaționale cotidiene. Ele reprezintă ceea ce copilul interiorizează despre ce este sigur să simtă, ce este sigur să arate și ce se poate aștepta de la cei mai apropiați oameni atunci când experiența interioară devine cea mai intensă.

Adultului care a crescut într-o astfel de familie nu îi lipsesc sentimentele. Adesea, are o viață emoțională extraordinar de bogată și complexă, cu care rămâne în mare parte singur. Pentru că logica privată formată devreme nu încetează să gestioneze emoțiile atunci când familia de origine este lăsată în urmă. Ea continuă să le gestioneze în fiecare relație ulterioară, cu aceeași precizie și aceleași costuri specifice.

În relația de cuplu, acest lucru produce o dinamică specifică de distanță emoțională pe care ambii parteneri o pot simți, dar pe care niciunul nu o poate explica pe deplin. În relația părintească, produce tristețea specifică a părintelui care își iubește copilul sincer și pare să nu poată ajunge la el, sau să fie atins de el, în registrul emoțional în care copilul are cea mai mare nevoie să fie întâlnit.

CUM ARATĂ INTELIGENȚA EMOȚIONALĂ ÎN PRACTICĂ

Familia inteligentă emoțional nu este familia în care toată lumea este mereu deschisă, mereu caldă, mereu în contact emoțional deplin. Este familia în care viața emoțională este tratată ca o dimensiune autentică a experienței relaționale care merită prezență autentică mai degrabă decât gestionare.

În practică, acest lucru înseamnă câteva lucruri.

Înseamnă că copilul care este în suferință este întâmpinat cu prezență înainte de a fi întâmpinat cu soluții, că primul răspuns al părintelui la durerea copilului este contactul autentic cu durerea, mai degrabă decât urgența anxioasă de a o rezolva pe care propria logică privată a părintelui o produce atunci când suferința îi activează evaluarea amenințării.

Înseamnă că adulții din familie sunt cu adevărat familiarizați cu propriile lor vieți emoționale, nu fluenți în limbajul emoțiilor în modul în care îl produce antrenamentul vocabularului emoțional, ci cu adevărat prezenți cu experiența reală a ceea ce simt, când o simt și ce le spune aceasta despre ce au nevoie ei și ce are nevoie relația.

Înseamnă că rupturile, furia, rănile, dezamăgirea pe care viața de familie autentică le produce în mod cert, sunt urmate de o reparare autentică. Nu rezolvarea formală care restabilește suprafața relației fără a aborda cu adevărat ceea ce a produs ruptura. Repararea specifică, umilă, directă care spune: asta s-a întâmplat, a contat, sunt aici, iar relația este mai importantă pentru mine decât să am dreptate.

Și înseamnă că familia are, în centrul său, o calitate a permisiunii autentice, prin care fiecărui membru i se permite cu adevărat să fie ceea ce este de fapt în interiorul acestei familii. Nu performanța sinelui pe care o impun regulile implicite ale familiei. Sinele real, în complexitatea, nevoile, dificultățile și valoarea sa autentică.

DIMENSIUNEA SUFLETEASCĂ A VIEȚII EMOȚIONALE ÎN FAMILII

Cadrul creștin pe care se bazează această practică are o înțelegere particulară a emoției pe care nici perspectiva pur clinică, nici discursul popular despre inteligența emoțională nu o surprind pe deplin.

În această înțelegere, emoția nu este o problemă care trebuie gestionată sau un semnal care trebuie procesat. Este una dintre principalele modalități prin care persoana se orientează către realitate, către iubirea autentică, pierderea autentică, nedreptatea autentică, frumusețea autentică. Persoana care a fost formată să fie indisponibilă emoțional nu a atins maturitatea. Ea a pierdut accesul la o dimensiune a experienței umane autentice pe care tradiția o consideră parte integrantă a vieții pe care o descrie.

Durerea pe care familia are voie să o jelească. Bucuria care este sărbătorită cu adevărat, mai degrabă decât gestionată împotriva excesului. Furia care este luată în serios ca un semnal că ceva contează cu adevărat, mai degrabă decât suprimată ca fiind periculoasă sau exprimată ca cruzime. Frica care este întâmpinată cu prezență autentică, mai degrabă decât reinterpretată ca slăbiciune. Acestea nu sunt doar răspunsuri sănătoase din punct de vedere psihologic. Ele sunt, în cadrul pe care această practică îl integrează, condițiile specifice ale vieții umane autentice.

Familia care învață să fie prezentă emoțional unul pentru celălalt nu doar construiește rezultate mai bune în ceea ce privește sănătatea mentală a membrilor săi. Ea construiește o viață comună care este mai plină de viață, mai umană, mai trăită, mai sincer deschisă iubirii, dificultăților și frumuseții specifice de care viața de familie, în cea mai bună formă a ei, este capabilă.