Ce este teoria atașamentului?

Te-ai gândit vreodată că relațiile tale sunt alese pe baza convingerilor pe care le ai despre relații? Te-ai gândit că tinzi să alegi parteneri care îți confirmă ceea ce deja crezi despre tine?

Fiecare persoană are un set de reguli cu privire la ce face pe cineva atrăgător, ce ar trebui să se întâmple într-o relație și cum ar trebui să te simți într-o relație.

Din păcate, de multe ori aceste reguli nu sunt foarte sănătoase și determină persoana să aleagă parteneri nepotriviți sau relații toxice.

Cei mai mulți oameni nu sunt conștienți de aceste convingeri pe care le au și acționează ca pe pilot automat, intrând într-o relație nepotrivită după alta, făcând mereu aceleași lucruri dar sperând că, de data asta, lucrurile vor fi diferite, poate mai bune.

Despre asta este teoria atașamentului, despre convingerile pe care ni le-am format încă din copilărie despre noi și despre viața. Aceste convingeri funcționează ca un filtru prin care interpretăm ceea ce ni se întâmplă în viața actuală, de adulți.

Stilurile de atașament, pe scurt

Numeroase studii științifice au arătat că există asemănări între modul în care oamenii se poartă cu partenerul din prezent și modul în care interacționau cu părinții în copilărie.

James Bowlby și Mary Ainsworth, în două studii independente unul de celălalt, au observat că modul în care nevoile copilului sunt îndeplinite determină convigerile sale ca adult despre cum merită să fie tratat, cum ar trebui să îi lase pe alții să îl trateze și cum ar trebui să îi trateze el pe alții.

Aceste studii au pus bazele Teoriei Atașamentului, un model psihologic care explică modul de funcționare a relațiilor interpersonale de lungă durată. Adică, modul în care ne purtăm cu partenerii de lungă durată.

Strategia de atașament a fiecărei persoane influențează modul în care interacționează cu partenerul său. Acest mod de interacțiune descrie numeroase situații posibile, de la cum se poartă fiecare într-o ceartă, cum caută intimitate, cum se autoreglează emoțional, cum își comunică nevoile sau cum își exprimă sexualitatea.

Cu alte cuvinte, este extrem de important să înțelegi modul în care te atașezi emoțional de alte persoane. Și, în caz că te întrebai de ce aproape toți psihoterapeuții par obsedați să le povestești despre copilăria ta, acesta e unul dintre motive.

Nevoia de a forma atașament cu alte persoane este fundamentală tuturor oamenilor. Atașamentul ne asigură supraviețuirea încă de la naștere, pentru că, dacă nu suntem atașați de părinți și aceștia nu ne îngrijesc și nu ne hrănesc, suntem în pericol de a muri.

Când ești copil și ți se întâmplă ceva rău, de exemplu dacă te lovești, dacă părinții nu sunt prin preajmă asta îți provoacă teamă și anxietate și te face să îi strigi ca să îi chemi lângă tine. La fel se întâmplă și când ești adult. Dacă totul e bine, îți trăiești viața liniștit. Dar, când se întâmplă ceva rău (crezi că ai vreo boală gravă, partenerul vrea să se despartă de tine, ești în pericol să îți pierzi slujba), asta activează anxietatea și, odată cu ea, nevoia de atașament: simțim nevoia se apropiere fizică, emoțională și psihologică de o altă persoană. Această altă persoană este de obicei partenerul, alteori pot fi părinții, prietenii, colegii de serviciu.

Și, la fel ca părinții noștri în copilărie, această altă persoană poate să accepte sau să respingă nevoia noastră de apropiere.

Câte stiluri de atașament există?

Există 4 stiluri de atașament pe care oamenii le formează încă din copilărie și care tind să se mențină și în viața adultă. Acestea sunt:

• Atașamentul sigur (securizant)
• Atașamentul evitant – respingător
• Atașamentul anxios – preocupat
• Atașamentul evitant – temător (denumit și dezorganizat)

1. Atașamentul sigur (securizant)

Atașamentul sigur este prezent atunci când persoana poate forma relații sigure și iubitoare cu alte persoane. O persoană cu atașament sigur are încredere în partenerul său și este de încredere pentru partenerul său, poate oferi și primi afecțiune, se poate apropia de alte persoane cu ușurință. Nu se teme de intimitate și nici nu intră în panică dacă partenerul are nevoie de timp singur sau de spațiu. Poate să se bazeze pe alții fără să devină complet dependent de aceștia.

Dacă ai atașament sigur, îți este ușor să te apropii de alții și nu te deranjează nici să depinzi de alții, nici să depindă alții de tine. Aproape niciodată nu îți pui problema de a fi abandonat sau că ești sufocat de celălalt. Ai o imagine bună despre lume și în general percepția ta asupra celorlalți este pozitivă. Toate aceste lucruri îți dau încredere să îți ceri drepturile într-o relație și să nu accepți jocuri și manipulări psihologice. Crezi că nu e nevoie să convingi pe nimeni că meriți atenție sau afecțiune.

Conform unui studiu din anii 80 al psihologilor Cindy Hazan și Philip Shaver, aproximativ 56% dintre adulți au un stil de atașament sigur.

Două aspecte ar fi de menționat aici, însă.

În primul rând, acela este un studiu din 1980, în prezent este foarte posibil ca procentul să fie considerabil mai mic, ținând cont de toate schimbările care au avut loc în lume între timp.
În al doilea rând, 56% e destul de bine, statistic vorbind ai avea o șansă din două să dai peste cineva cu atașament sigur. Însă într-o astfel de situație, statistica nu prea se aplică, pentru că tu alegi în funcție de propriile tale convingeri. Și atunci nu mai contează dacă jumătate dintre adulți au stil de atașament sigur, atâta timp cât tu alegi doar din cealaltă jumătate.

Celelalte 3 stiluri de atașament sunt considerate a fi stiluri nesigure de atașament.

2. Atașamentul evitant (respingător)

Atașamentul evitant (sau respingător, după alți autori) este caracterizat de teama de intimitate. Persoanele cu acest stil de atașament se tem să se apropie de alții și nu au în general încredere în oameni.

Aceste persoane preferă să își țină partenerul la distanță, să fie indisponibili emoțional pentru ceilalți și să se descurce singuri.

Cei cu atașament evitant nu se simt confortabil cu apropierea emoțională. Nu le place să depindă de alții și nici ca alții să depindă de ei. Susțin cu tărie că ei sunt independenți, când de fapt sunt îngroziți de responsabilitatea pe care o aduce o relație apropiată cu altă persoană.

Din acest motiv, pentru ei intimitatea este mai dureroasă decât izolarea, pentru că intimitatea le declanșează toate fricile și reacțiile de panică sau de fugă. Și atunci, aleg de multe ori izolarea, cu toate că, în același timp, se plâng oricui este dispus să-i asculte că se simt singuri și ar vrea să aibă pe cineva aproape.

Această idee de independență este confirmată și întărită de păreri exagerat de pozitive despre sine și exagerat de negative despre ceilalți.

În acest punct ar fi de spus că, dacă ți se pare că sună foarte asemănător cu tulburarea narcisică, ai dreptate, chiar așa și este. Narcisicii tind să aibă un stil de atașament evitant. Ține cont însă că nu toți cei cu atașament evitant sunt narcisici și nici toți narcisicii nu au în mod obligatoriu stil evitant de atașament. Sunt doar șanse mai mari, fără să fie obligatoriu.

Cuplul „minune” pe care îl pot forma este cu o persoană cu atașament anxios. „Minune” adică cea mai toxică variantă de relație, în care unul vrea apropiere extremă iar celălalt se dă înapoi ca să o evite cât mai mult. De obicei, relația cu persoana cu atașament anxios, îi va valida celui cu atașament evitant nevoia de independență și îi va alimenta aroganța. Însă, în cele din urmă, relația va fi nesatisfăcătoare și pentru unul, și pentru celălalt.

Dacă ai un stil evitant de atașament, ți se pare incomod când cineva vrea să se apropie de tine, îți e greu să ai încredere în cineva și aproape imposibil să te lași să depinzi de altcineva. De obicei, cealaltă persoană cu care ai o relație vrea să fie mai apropiată de tine decât ai vrea tu să îi permiți.

Conform lui Hazan și Shafer, aproximativ 25% dintre adulți au stilul de atașament evitant.

3. Atașamentul anxios (preocupat)

Atașamentul anxios (sau preocupat) are în centrul său teama de abandon. Persoanele cu atașament anxios se tem permanent că vor fi părăsite și sunt în permanență în căutare de validare.

Aceste persoane devin extrem de neliniștite dacă, de exemplu, partenerul nu le răspunde la telefon suficient de repede. Se tem permanent că celălalt nu ține suficient de mult la ei. Aceste convingeri le fac să acționeze în moduri care întăresc această convingere și ajung la concluzia că ceilalți sunt speriați de dorința lor de apropiere.

Se autoevaluează negativ în mod constant și îi pun pe ceilalți pe un piedestal. Caută validarea în exterior, pentru că ei înșiși nu consideră că sunt valoroși pentru celălalt.

Conform lui Hazan și Shafer, aproximativ 19% dintre adulți au stilul de atașament anxios.

4. Atașamentul dezorganizat (evitant – temător)

Atașamentul dezorganizat este o combinație a stilurilor anxios și evitant-respingător.

Cei cu acest tip de atașament își doresc afecțiune dar în același timp evită intimitatea cu orice preț. Sunt reticenți să intre în relații de cuplu dar, în același timp, simt o nevoie puternică să fie iubiți.

Acest stil de atașament este insuficient studiat, însă se crede că are legătură cu anumite tulburări de personalitate. Probabil, spun eu acum, este vorba despre stilul de atașament al celor cu tulburare de personalitate borderline.

Cum se formează stilurile de atașament

Stilul de atașament se formează încă din copilăria mică, între 7 și 11 luni, și este determinat de modul în care adultul răspunde la semnalele bebelușului atunci când acesta din urmă resimte o tulburare emoțională.

Când adultul este atent și răspunde la nevoile copilului, se va forma un atașament sigur.

Când adultul este inconsecvent cu privire la oferirea afecțiunii, uneori prea implicat, alteori prea retras, se formează un atașament de tip anxios.

Când adultul nu răspunde și este distant, copilul înțelege că nevoile sale nu vor fi îndeplinite și se formează atașamentul evitant.

Atașamentul dezorganizat se formează atunci când adultul îl sperie sau îl traumatizează pe copil. Copilul dezvoltă o teamă profundă și își pierde încrederea în oameni, cu toate că nevoia sa de conectare rămâne și ea prezentă.

O scurtă istorie a teoriei atașamentului

Cu toate că Bowlby este cel mai adesea creditat cu dezvoltarea teoriei atașamentului, de-a lungul celei de-a doua jumătăți a secolului 20, mai mulți cercetători au lucrat la dezvoltarea acestei teorii.

Conceptul de comportament de atașament a fost propus de psihanalistul britanic John Bowlby în anii 50. Teoria sa era că tendința copiilor de a se atașa emoțional de cei care au grijă de ei și de a deveni supărați și a-i căuta când aceștia lipsesc era o trăsătură evoluționistă adaptativă, o trăsătură care le permitea copiilor să supraviețuiască prin agățarea cu disperare de un adult care îi putea îngriji și proteja, la o vârstă la care ei nu o puteau face singuri.

Mary Ainsworth, psiholog și colegă a lui Bowlby, a dezvoltat teoria prin identificarea unor diferențe individuale în modul în care copiii reacționau la separarea de părinții lor. Binecunoscutul experiment al „situației ciudate”, din 1969, a identificat cele 4 tipuri de atașament: sigur, anxios-rezistent, evitant și dezorganizat.
În anii 80, psihologii Cindy Hazan și Philip Shaver au început să aplice teoria lui Ainsworth și Bowlby asupra relațiilor romantice adulte, dând naștere teoriei stilurilor de atașament cunoscută în prezent.

În 1998, psihologul Kelly Brennan, împreună cu echipa sa, a demonstrat existența a două dimensiuni care modelează formarea tiparelor de atașament: anxietatea de atașament și evitarea de atașament. Aceste dimensiuni pot fi ridicate sau scăzute, iar combinația acestora determină stilul de atașament.

În prezent, unii psihologi sunt critici la adresa teoriei atașamentului, considerând că este prea mult să crezi că părintele are o influență atât de puternică în modelarea personalității copilului încă de la o vârstă atât de fragedă. Iar studiile de până acum susțin același lucru, întrucât nu au depistat decât corelații reduse până la moderat între stilul de atașament din copilărie și cel din viața adultă.

Însă conceptul stilului de atașament furnizează un cadru teoretic care poate descrie modurile diferite în care oamenii intră și funcționează în relațiile de cuplu.

Îți poți schimba stilul de atașament sau stilurile de atașament sunt permanente?

Da, cu suficient de multă muncă la propria persoană, stilul de atașament poate fi schimbat. Este nevoie de răbdare pentru că vorbim de o schimbare profundă care nu se poate petrece peste noapte. Și de un terapeut potrivit, cu experiență în ghidarea unei persoane pentru a face tranziția de la un stil nesigur de atașament la unul sigur.

Este extrem de dificil, dacă nu imposibil, să faci această trecere singur, indiferent câte cărți de specialitate sau articole citești.

Fiind o problemă de relație, vindecarea se poate petrece tot într-o relație. Iar relația terapeutică ar putea fi prima relație de atașament sigur din viața unei persoane.

Oricum ar fi, schimbarea în tipul relațiilor pe care le ai necesită o schimbare în convingerile tale și în modul în care te percepi pe tine în relații.