Dinamica dominării și asimetriile de putere în căsătorie

Dinamicile din căsătorie nu necesită o tulburare de personalitate diagnosticabilă pentru a produce daune relaționale grave. Ele necesită doar o logică privată (la unul sau la ambii parteneri) care a organizat relația în jurul unei ierarhii implicite a nevoilor, percepțiilor și priorităților cuiva, care sunt structural primare. Această ierarhie, odată stabilită, modelează fiecare interacțiune sub nivelul conștiinței. Ea este percepută nu ca o aranjare a puterii, ci ca textura naturală a relației. Până când costul acesteia devine de necontestat.

Munca clinică la acest nivel nu constă în rezolvarea conflictelor. Ea constă în examinarea și revizuirea cadrelor care au produs dezechilibrul, precum și în reconstrucția unei arhitecturi relaționale în care ambele persoane sunt cu adevărat prezente ca subiecți, și nu una ca subiect și cealaltă ca acomodare.

CUM FUNCȚIONEAZĂ DINAMICILE BAZATE PE SENTIMENTUL DE DREPT ÎN CĂSĂTORIE

Literatura clinică privind asimetria puterii în relațiile intime identifică un model structural constant: dezechilibrul este rareori perceput ca atare de partenerul ale cărui nevoi sunt, din punct de vedere structural, prioritare. Acesta este perceput ca ordinea naturală a relației, ca o funcție a temperamentului, a circumstanțelor sau a rolului ales în mod liber de celălalt partener, mai degrabă decât ca un cadru care s-a instaurat de-a lungul timpului și care este acum menținut prin participarea ambilor parteneri la acesta.

Aceasta este prima complexitate clinică a dinamicii sentimentului de îndreptățire: partenerul care beneficiază de asimetrie nu este, de obicei, conștient că beneficiază de ea. El este conștient de propria sa experiență, de nevoile sale, de frustrările sale, de nemulțumirile sale legitime, dar faptul structural că relația este organizată în jurul primatului acelor nevoi, mai degrabă decât în jurul unei considerări reciproce autentice a nevoilor ambilor parteneri, nu îi este vizibil, deoarece cadrul care îl produce nu îi este vizibil.

Partenerul care își asumă acomodarea este adesea mai conștient de asimetrie, dar are propriile motive logice, personale, pentru a o menține. Acomodarea poate fi expresia unui model profund de atașament, a unei strategii de supraviețuire formate în familia de origine, unde acomodarea era prețul apartenenței, sau a unei valori relaționale autentice care a fost distorsionată de dinamica acestei relații specifice, transformându-se în ceva ce nu mai servește niciuneia dintre persoane. În orice caz, nu este pur și simplu o alegere care poate fi revizuită prin decizia de a alege altfel. Este un cadru care funcționează sub nivelul decizional și necesită o muncă clinică la adâncimea la care s-a format.

FORMELE SPECIFICE PE CARE LE IAU DINAMICILE ÎN CĂSĂTORIE

Monopolul percepției. În căsătoriile cu o asimetrie semnificativă a puterii, relatarea unuia dintre parteneri cu privire la ceea ce se întâmplă (în relație, într-un conflict specific, în familie) funcționează ca realitate operativă, indiferent de acuratețea ei. Percepțiile celuilalt partener nu sunt considerate date la fel de valabile: ele sunt manipulate, reinterpretate sau respinse în moduri care îl fac pe partenerul acomodant să devină din ce în ce mai puțin sigur de propria sa experiență. Această erodare a încrederii în propria percepție este unul dintre cele mai dăunătoare efecte pe termen lung ale dinamicii bazate pe sentimentul de îndreptățire, deoarece acționează sub nivelul conflictului evident și este dificil pentru persoana care o trăiește să o numească fără a părea că aduce acuzații.

Structura asimetrică a responsabilității. Dinamica bazată pe sentimentul de îndreptățire produce un model caracteristic de responsabilitate: partenerul principal este supus unui standard diferit de responsabilitate față de partenerul acomodant, iar această diferență este menținută nu prin negociere explicită, ci prin funcționarea implicită a cadrului. Greșelile, eșecurile și încălcările relaționale comise de partenerul principal sunt contextualizate, minimizate sau absorbite. Aceleași evenimente comise de partenerul acomodant generează o reacție semnificativ diferită. Asimetria nu este percepută ca nedreaptă de către partenerul principal, deoarece cadrul relațional a normalizat-o.

Blocarea intimității. Asimetria de putere blochează intimitatea autentică nu prin absența căldurii, ci prin imposibilitatea structurală a unei întâlniri autentice între egali. Partenerul acomodant nu poate fi pe deplin prezent în relație, deoarece prezența deplină necesită siguranța unei considerații reciproce autentice: încrederea că ceea ce el aduce va fi primit cu aceeași seriozitate cu care este primit ceea ce aduce celălalt. Fără această siguranță, prezența este mai degrabă gestionată decât autentică. Căsătoria poate funcționa. Ea nu poate fi intimă în modul în care ambii parteneri, dincolo de acomodare și de sentimentul de îndreptățire, au de fapt nevoie să fie.

Copiii ca oglinzi relaționale. Asimetria de putere care operează între părinți nu rămâne doar între părinți. Copiii dintr-un sistem familial definit de dinamici bazate pe pretenții absorb acest cadru, învățând, prin observare și participare, a cui experiență este structural primară și care este costul contestării acelei primări. Cadrul se transmite nu prin învățare explicită, ci prin textura cotidiană a vieții de familie. Modelele relaționale pe care copiii le dezvoltă ca răspuns devin logica privată pe care o poartă în propriile relații de adulți.

CE IMPLICĂ DE FAPT MUNCA CLINICĂ

Prima dimensiune este cartografierea arhitecturii puterii. Munca clinică nu începe cu rezolvarea conflictului, ci cu examinarea precisă a cadrului care a organizat relația: regulile implicite privind ale cui nevoi sunt primare, modul în care se rezolvă dezacordurile, cum se manifestă responsabilitatea pentru fiecare partener și cum s-a stabilit arhitectura actuală de-a lungul timpului. Această cartografiere se realizează cu neutralitate clinică: scopul nu este atribuirea vinei, ci descrierea exactă a unui sistem la construirea căruia au participat ambele persoane și pe care niciuna dintre ele nu îl poate revizui fără a-i înțelege structura.

A doua dimensiune este examinarea logicii private a fiecărui partener care contribuie la această relație. Dinamicile de putere din căsătorie nu sunt niciodată doar produsul cadrului unui singur partener. Ele reprezintă rezultatul relațional specific al două logici private care au găsit, una în cealaltă, condițiile care permit funcționarea ambelor cadre. Munca clinică la această dimensiune implică examinarea ambelor cadre (logica privată care organizează lumea în jurul primatului nevoilor sinelui și logica privată care organizează siguranța în jurul acomodării nevoilor celuilalt) cu precizia și profunzimea pe care munca de comunicare la nivel superficial nu le poate atinge.

A treia dimensiune este construirea unei arhitecturi relaționale cu adevărat reciproce. Scopul muncii clinice nu este inversarea asimetriei, adică înlocuirea primatului unui partener cu cel al celuilalt. Este construirea unui cadru relațional în care ambele persoane sunt prezente structural ca subiecți: în care percepțiile ambilor parteneri sunt luate în considerare ca date valide, nevoile ambilor parteneri sunt tratate cu respect autentic, iar structura de responsabilitate se aplică cu consecvență autentică ambilor. Această construcție nu este doar rezultatul unui acord sau al bunei voințe. Este rezultatul muncii clinice la nivel identitar: revizuirea logicii private care a generat asimetria, realizată cu suficientă profunzime încât revizuirea să reziste sub presiunile specifice care o vor pune la încercare.