Trauma relațională complexă și autonomia psihologică

Trauma relațională complexă nu se rezolvă odată cu trecerea timpului, prin acumularea de înțelegere sau prin decizia de a merge mai departe. Ea se rezolvă atunci când concluziile organizatoare pe care trauma le-a generat (despre siguranță, despre valoare, despre cum sunt ceilalți oameni și ce vor face) sunt examinate la nivelul la care au fost formate și revizuite cu precizie clinică.

Autonomia psihologică nu înseamnă absența durerii. Este recuperarea unui sine care nu mai este condus de un cadru pe care nu l-a ales.

CUM FUNCȚIONEAZĂ TRAUMA RELAȚIONALĂ COMPLEXĂ SUB SUPRAFAȚĂ

Literatura clinică distinge trauma relațională complexă de trauma provocată de un singur incident nu prin gravitatea evenimentelor individuale, ci prin arhitectura prejudiciului. Ceea ce produce trauma relațională complexă nu este în primul rând un set de amintiri. Este un set de concluzii (despre sine, despre ceilalți, despre ce presupun relațiile apropiate și ce costuri implică acestea) care s-au format în condiții de presiune psihologică susținută și care funcționează acum ca un cadru inconștient prin care este procesată toată experiența ulterioară.

Acesta este motivul pentru care indicatorii standard ai recuperării (distanțarea față de relație, restabilirea funcționării, dezvoltarea de noi relații) nu produc rezolvarea internă pe care ar trebui să o aducă. Cadrul format în interiorul relației dăunătoare rămâne cu persoana care o părăsește. Acesta modelează ceea ce vede persoana respectivă în noua relație, ce așteaptă, ce face înainte ca cealaltă persoană să-i fi dat vreun motiv specific pentru a face asta. Produce tiparele specifice (hipervigilența, auto-monitorizarea cronică, oscilarea între atașamentul excesiv și retragerea preventivă) pe care persoana le recunoaște ca fiind străine de ceea ce credea că este și pe care nu le poate opri doar prin voință sau conștientizare.

Acest cadru nu este o amintire. Nu este un sentiment. Este o logică privată (o explicație coerentă și consistentă din punct de vedere intern a modului în care funcționează relațiile intime) și va continua să organizeze experiența până când va fi examinat și revizuit la nivelul la care operează.

FORMELE SPECIFICE PE CARE LE IA TRAUMA RELAȚIONALĂ COMPLEXĂ

Colonizarea conceptului de sine. Prejudiciul psihologic susținut într-o relație apropiată nu produce doar teamă față de cealaltă persoană. Produce o revizuire specifică a conceptului de sine (internalizarea descrierii distorsionate a celuilalt cu privire la cine ești) care persistă mult timp după încheierea relației. Persoana care a suferit această revizuire nu o percepe ca fiind opinia celeilalte persoane. Ea o percepe ca o descoperire despre sine. Distingerea între ceea ce era adevărat înainte de relație, ceea ce a fost instalat de aceasta și ceea ce este de fapt adevărat acum reprezintă o muncă clinică fundamentală pe care intuiția singură nu o poate duce la bun sfârșit.

Preluarea controlului de către sistemul autonom. Trauma relațională complexă este stocată nu numai în cadrul cognitiv, ci și în arhitectura de detectare a amenințărilor a sistemului nervos. Corpul a învățat, prin expunere prelungită, să interpreteze anumite indicii relaționale (un ton al vocii, o anumită calitate a tăcerii, o schimbare a atenției) ca semnale ale unei amenințări iminente. Această învățare nu răspunde la evaluarea rațională conform căreia situația actuală este sigură. Ea răspunde la munca clinică la nivel somatic: dezvoltarea treptată și specifică a unui sistem nervos capabil să facă distincția între amenințarea din trecut și realitatea prezentă.

Dilema relațională. Persoana care se recuperează după o traumă relațională complexă are, de obicei, două convingeri simultane și contradictorii: că apropierea este ceea ce are cel mai mult nevoie și că apropierea este tocmai ceea ce este cel mai periculos. Această dilemă produce instabilitatea relațională specifică (ciclurile de apropiere-evitare, testarea, retragerea preventivă), care nu este un deficit de caracter, ci un rezultat previzibil al unui cadru care s-a format în cadrul unei relații în care apropierea și pericolul erau unul și același lucru.

Compensarea competenței. O proporție semnificativă dintre persoanele care au suferit o traumă relațională complexă dezvoltă, ca răspuns, o arhitectură formidabilă a competenței: construirea unui sine care nu va mai trebui să depindă de ceilalți în modurile care s-au dovedit periculoase. Această arhitectură este funcțională, adesea într-un mod impresionant, și este, de asemenea, o structură de apărare care blochează formele specifice de receptivitate necesare unei recuperări autentice.

CE IMPLICĂ DE FAPT MUNCA CLINICĂ

Prima dimensiune este reconstrucția conceptului de sine. Munca clinică începe cu separarea precisă a ceea ce a instaurat relația dăunătoare de ceea ce era adevărat înaintea ei și de ceea ce este de fapt adevărat acum. Aceasta nu este o afirmare a calităților pozitive, ci o revizuire specifică, bazată pe dovezi, a narațiunii logicii private despre sine, realizată la nivelul de profunzime la care s-a format acea narațiune și cu precizia clinică care o distinge de intuițiile pe care persoana le-a acumulat deja fără a le rezolva.

A doua dimensiune este reglarea somatică și dezvoltarea sistemului nervos. Suprascrierea autonomă pe care o produce trauma relațională complexă nu poate fi abordată doar prin muncă cognitivă. Munca clinică cu corpul implică dezvoltarea specifică a unui sistem nervos capabil să tolereze apropierea, incertitudinea și expunerea autentică pe care le impun relațiile sănătoase, nu prin tehnici de relaxare, ci prin extinderea treptată a ferestrei de toleranță în cadrul căreia persoana poate rămâne echilibrată în timp ce este cu adevărat prezentă într-o relație strânsă.

A treia dimensiune este recuperarea autonomiei psihologice. Autonomia, în acest context, nu înseamnă independență față de ceilalți. Este recuperarea unui sine ale cărui răspunsuri față de ceilalți sunt generate din propriul său centru de organizare, mai degrabă decât din cadrul impus de relația dăunătoare. Persoana care și-a recuperat autonomia psihologică nu încetează să fie influențată de ceilalți, ci devine influențată de celălalt real, în prezentul real, mai degrabă decât de interpretarea cadrului istoric cu privire la ceea ce este celălalt și la ceea ce va face.

CUI SE ADRESEAZĂ

Această lucrare se adresează persoanei care a părăsit o relație dăunătoare din punct de vedere psihologic și a constatat, într-un mod destul de concret, că plecarea nu a însemnat și recuperarea: că cadrul format în interiorul relației îi organizează în continuare percepția, alegerile și experiența de sine în moduri pe care le recunoaște și pe care nu le poate modifica prin instrumentele de care dispune.

Este destinată persoanei care funcționează la un nivel ridicat în majoritatea domeniilor vieții sale și percepe discrepanța dintre această funcționare și experiența sa internă a relațiilor intime ca pe o inconsistență specifică și dezorientantă, care știe că ceea ce face în relațiile sale nu este ceea ce ar alege să facă dacă cadrul respectiv nu ar controla-o.

Este destinat persoanei care a depus eforturi semnificative anterior (terapie, lectură, reflecție) și a atins limita a ceea ce poate schimba doar introspecția. Care înțelege modelul cu o precizie considerabilă și constată că înțelegerea acestuia nu a fost suficientă pentru a-l schimba.