Coeziunea relațională în gestionarea averilor multi-generaționale

Literatura psihologică privind averea multigenerațională este unanimă în privința unei constatări: principala amenințare la adresa continuității averii familiale nu o reprezintă condițiile pieței, impozitarea sau erorile strategice. Este erodarea coeziunii relaționale: deteriorarea treptată a încrederii, a comunicării și a identității comune care permit unei familii să funcționeze ca o unitate coerentă de-a lungul generațiilor, mai degrabă decât ca o colecție de indivizi aflați în competiție, cu un bilanț comun.

Această erodare nu se anunță. Ea se acumulează sub suprafața unei familii care, după toate indicatorii externi, funcționează normal, până în momentul în care o tranziție, un conflict sau o pierdere dezvăluie cât de mult din structura portantă s-a pierdut în tăcere.

CUM FUNCȚIONEAZĂ EROZIUNEA RELAȚIONALĂ ÎN SISTEMELE FAMILIALE

Sistemul familial care a generat o avere semnificativă funcționează sub un set specific de presiuni psihologice pe care sistemele familiale obișnuite nu le întâmpină cu aceeași intensitate. Averea însăși devine o variabilă în fiecare dinamică relațională, în chestiuni de echitate, contribuție, dependență și valoare, și în moduri pe care familia le examinează rar în mod direct, deoarece această examinare pare periculoasă pentru coeziunea pe care familia încearcă să o păstreze.

Rezultatul este un model specific de evitare relațională: conversațiile importante nu au loc, nu pentru că familiei îi lipsește inteligența sau capacitatea relațională de a le purta, ci pentru că miza asociată cu desfășurarea lor pare prea mare. Conflictul care ar putea fi gestionat într-o familie fără active comune semnificative devine, într-o familie care dispune de astfel de active, o potențială amenințare la adresa arhitecturii financiare și juridice care ține totul împreună. Evitarea care urmează nu este lașitate. Este un răspuns rațional la un set real de mize și erodează încet țesutul relațional de care depinde coeziunea pe termen lung a familiei.

Logicile private ale membrilor individuali ai familiei (cadrele inconștiente pe care fiecare persoană le poartă în interior cu privire la valoare, echitate, apartenență și la ceea ce familia le datorează și ceea ce ei datorează familiei) nu dispar doar pentru că nu sunt analizate. Acestea acționează în spatele fiecărei decizii familiale importante, modelând percepția și generând conflicte în momentul tranziției: succesiunea, moștenirea, intrarea unui nou soț sau a unei noi soții, ieșirea unui membru al familiei din afacere. Familia care nu a efectuat munca psihologică de examinare a acestor cadre înainte de tranziție o face în timpul tranziției, sub presiune, cu mize cât se poate de mari.

FORMELE SPECIFICE PE CARE LE IA EROZIUNEA RELAȚIONALĂ ÎN FAMILIILE AVUITE

Fractura drepturilor. A doua generație a unei familii creatoare de avere moștenește nu doar activele financiare, ci și contextul psihologic în care acestea au fost create, un context modelat de relația specifică a primei generații cu lipsa, riscul și valoarea câștigată. Fractura dintre logica privată a primei generații și experiența celei de-a doua generații de a moșteni, mai degrabă decât de a construi, produce o tensiune relațională care, dacă nu este analizată, devine dinamica organizatoare a sistemului familial pe parcursul tranziției.

Eșecul integrării soțului/soției. Intrarea unui nou soț sau a unei noi soții într-un sistem familial care deține active comune semnificative și o istorie comună reprezintă una dintre tranzițiile relaționale cu cel mai ridicat risc pe care o familie înstărită trebuie să o gestioneze. Eșecul integrării este rareori o consecință a caracterului soțului sau a soției. Este o consecință a unui sistem familial neanalizat, care nu a dezvoltat arhitectura relațională necesară pentru a absorbi un nou membru fără a percepe această absorbție ca o amenințare la adresa coeziunii existente sau fără a considera excluderea noului membru ca prețul păstrării acesteia.

Prăbușirea coaliției dintre frați. Frații care au menținut coaliții relaționale funcționale pe parcursul copilăriei și al începutului vârstei adulte constată adesea că aceste coaliții sunt supuse unei presiuni structurale în momentul moștenirii sau al succesiunii în afaceri. Prăbușirea nu este cauzată de active, ci este revelată de acestea. Modelele logice private care au funcționat întotdeauna în spatele relațiilor dintre frați devin vizibile în momentul în care miza este suficient de mare pentru a le activa pe deplin.

Eșecul legământului. Prima generație care a construit averea poartă, adesea implicit și uneori inconștient, o viziune specifică asupra scopului averii: valorile, obligațiile, scopul pe care activele financiare sunt menite să îl servească. Eșecul de a transmite această viziune în mod explicit și în profunzime, nu ca o declarație de misiune, ci ca o realitate psihologică trăită, lasă generațiile următoare cu activele, dar fără cadrul care le conferă sens. Rezultatul nu este lipsa de recunoștință. Este dezorientarea de a moșteni rezultatele unui scop fără a moșteni scopul în sine.

CE IMPLICĂ DE FAPT MUNCA CLINICĂ

Prima dimensiune este examinarea arhitecturii logicii private a familiei. Fiecare sistem familial funcționează pe baza unui set de reguli implicite – privind cine aparține, ce se cuvine, cum se gestionează conflictele, ce înseamnă averea și ce presupune aceasta – care s-au format în generația fondatoare și au fost transmise, fără a fi analizate, generațiilor următoare. Munca clinică la această dimensiune constă în cartografierea acestei arhitecturi cu suficientă precizie, astfel încât familia să poată vedea în ce cadru a funcționat până acum și să înceapă să revizuiască cadrele care generează tiparele relaționale pe care le recunosc și pe care nu le pot schimba.

A doua dimensiune este dezvoltarea infrastructurii relaționale. Coeziunea într-un sistem familial multigenerațional nu este un rezultat natural al istoriei și al bunurilor comune. Este un rezultat construit: produsul unor practici relaționale deliberate, al unor structuri de comunicare și al unor capacități de gestionare a conflictelor pe care familia le-a construit și le-a menținut de-a lungul timpului. Munca clinică la această dimensiune constă în dezvoltarea acelor structuri având în vedere sistemul familial specific: nu instrumente generice de comunicare, ci infrastructura relațională precisă pe care o impun dinamica specifică, istoria și tranzițiile viitoare ale acestei familii.

A treia dimensiune este transmiterea sensului de la o generație la alta. Munca psihologică de transmitere a Legământului este distinctă de munca juridică și financiară a planificării succesorale, deși ambele sunt necesare. Este procesul clinic prin care viziunea generației fondatoare asupra scopului averii (valorile, obligațiile, scopul) este examinată în profunzime, articulată cu precizie și transmisă generațiilor următoare într-o formă pe care acestea să o poată însuși cu adevărat, mai degrabă decât să o moștenească pur și simplu. Aceasta este dimensiunea muncii care determină dacă coeziunea relațională a familiei supraviețuiește tranziției de la cei care au construit-o la cei care o vor duce mai departe.