Îndrumarea psihologică a succesorilor din generația următoare

Îndrumarea psihologică a succesorilor din generația următoare nu este o formă de educație parentală în sensul obișnuit al cuvântului și nici dezvoltarea abilităților de lider în sensul profesional al termenului. Este o muncă specifică, de natură clinică și de dezvoltare, care constă în pregătirea unui tânăr pentru a duce mai departe ceva ce depășește povestea sa personală: o familie, o moștenire, un set de responsabilități conturate de oameni pe care poate că abia și-i amintește, în slujba unor scopuri care nu i-au fost niciodată explicate pe deplin.

Această pregătire nu se realizează prin expunerea la afaceri sau prin transmiterea valorilor sub formă de declarații. Ea se realizează prin dezvoltarea deliberată a condițiilor psihologice care permit unei persoane să dețină o responsabilitate semnificativă fără a fi afectată de aceasta.

CUM SE DEZVOLTĂ PSIHOLOGIA SUCCESORILOR ȘI UNDE EȘUEAZĂ

Cercetările privind succesiunea în întreprinderile familiale identifică o constatare constantă: pregătirea tehnică a succesorilor din generația următoare (educația, experiența profesională, inițierea formală în afaceri) este rareori variabila care determină succesul succesiunii. Variabila determinantă este de natură psihologică: dacă succesorul și-a dezvoltat arhitectura interioară care îi permite să își asume rolul dintr-o poziție de identitate autentică, mai degrabă decât să interpreteze o versiune a predecesorului pe care încearcă să îl imite, de care încearcă să scape sau față de care încearcă să se dovedească.

Această dezvoltare psihologică nu se produce automat ca urmare a apropierii de generația fondatoare sau a expunerii la întreprinderea familială. Ea necesită condiții specifice care să permită unui tânăr să-și dezvolte o identitate stabilă și autonomă (un simț clar al identității proprii, independent de rolul pentru care este pregătit), dezvoltând în același timp capacitățile relaționale și psihologice pe care rolul respectiv le va impune.

Modul de eșec este bine documentat și ia două forme caracteristice. Prima este cea a succesorului care se identifică excesiv cu rolul, a cărui identitate se contopește atât de mult cu moștenirea pe care o primește, încât nu mai poate exercita o judecată autonomă autentică asupra deciziilor pe care rolul le impune. A doua este succesorul care se identifică insuficient, a cărui reacție la presiunea psihologică a rolului moștenit este o distanțare reactivă care produce o dezvoltare individuală competentă, dar în detrimentul unui angajament autentic față de ceea ce i se cere să ducă mai departe.

Ambele moduri de eșec nu sunt rezultatul unui deficit de caracter, ci al unei pregătiri psihologice care nu a abordat provocarea reală de dezvoltare pe care o creează succesiunea.

FORMELE SPECIFICE PE CARE LE IA PROVOCAREA PSIHOLOGICĂ A SUCCESORULUI

Umbra fondatorului. Succesorul din generația următoare, care îi succede unui fondator cu adevărat excepțional, poartă o povară psihologică specifică care este rareori numită direct: cerința implicită de a se măsura în raport cu un standard care a fost format în condiții cu totul diferite, cu resurse diferite, sub presiuni diferite și pe o perioadă de timp de care succesorul nu dispune. Umbra nici nu trebuie să fie aruncată în mod deliberat de fondator; ea este produsă de structura moștenirii în sine. Munca clinică de a ajuta un succesor să iasă din acea umbră nu înseamnă a-l diminua pe fondator. Este munca de a dezvolta un succesor care să poată onora ceea ce a fost construit fără a fi organizat psihologic în jurul imposibilității de a reproduce acel lucru.

Fuziunea identitate-rol. Succesorul care a fost identificat de timpuriu ca fiind cel care va duce mai departe moștenirea dezvoltă adesea o identitate structurată în jurul acelei desemnări înainte de a avea spațiul de dezvoltare necesar pentru a-și forma un sine autentic și autonom. Rolul apare înaintea persoanei. Ce urmează este o comprimare specifică a dezvoltării: tânărul își organizează sentimentul de valoare, dinamica relațională și înțelegerea scopului său în jurul unui rol care i-a fost atribuit, mai degrabă decât ales. Munca clinică la acest nivel constă în separarea atentă a persoanei de rol, nu pentru a submina succesiunea, ci pentru a se asigura că persoana care ocupă rolul este cu adevărat prezentă în el, în loc să fie absorbită de acesta.

Dinamica diferențierii între frați. În familiile cu mai mulți copii, desemnarea unui succesor, explicită sau implicită, generează o dinamică relațională între frați care modelează întreaga lor dezvoltare psihologică, nu doar pe cea a succesorului desemnat. Succesorul poartă povara acestei desemnări. Frații nedesemnați au propriile reacții psihologice specifice față de aceasta, reacții care le vor organiza relația cu familia, cu moștenirea și cu succesorul mult după ce tranziția formală a avut loc. Administrarea psihologică a generației următoare necesită acordarea de atenție întregului sistem al fraților, nu doar succesorului identificat.

Distorsiunea identității legate de avere. Tânărul care crește într-o familie cu o avere semnificativă se confruntă cu o provocare specifică de dezvoltare care nu este abordată în mod adecvat de cadrele convenționale de creștere a copiilor în familiile înstărite: problema modului în care se poate dezvolta un sentiment stabil și ancorat în interior de valoare și identitate, în condiții în care indicatorii externi ai valorii și securității au fost întotdeauna asigurați. Logica privată care se formează în aceste condiții nu este previzibilă: ea poate genera un sentiment de drept dobândit sau poate produce o formă specifică de anxietate care provine din conștientizarea faptului că asigurarea externă nu este un produs al sinelui, ci ar putea, într-un mod fundamental, să fie retrasă. Munca clinică de abordare a acestei probleme se desfășoară la nivel de dezvoltare și de identitate, nu la nivel comportamental.

CE IMPLICĂ DE FAPT MUNCA CLINICĂ

Prima dimensiune este dezvoltarea identității autonome. Munca fundamentală cu succesorii din generația următoare constă în sprijinul clinic acordat dezvoltării unei identități autonome autentice: construirea unui sentiment de sine stabil, ancorat în interior, care există independent de rol, de moștenire și de percepția familiei asupra identității acestei persoane și a scopului ei. Nu este vorba de încurajarea individualismului în detrimentul angajamentului față de familie. Este recunoașterea clinică a faptului că numai o persoană cu o identitate autonomă autentică poate îndeplini un rol semnificativ fără a fi distorsionată de acesta și că interesele pe termen lung ale familiei sunt cel mai bine servite de un succesor care aduce un sine autentic în rol, mai degrabă decât o interpretare a acestuia.

A doua dimensiune este pregătirea pentru complexitatea relațională. Rolurile pentru care sunt pregătiți succesorii din generația următoare – în întreprinderea de familie, în guvernanța familiei, în administrarea bunurilor comune – au cerințe fundamental relaționale. Acestea necesită capacitatea de a naviga prin dinamica puterii, de a gestiona conflictele fără a le evita sau a le escalada, de a menține încrederea în ciuda intereselor concurente și de a fi cu adevărat responsabili față de persoane a căror cooperare nu este garantată. Aceste capacități nu se dezvoltă prin formare profesională. Ele se dezvoltă prin muncă clinică care abordează tiparele relaționale pe care succesorul le poartă din familia sa de origine și îl pregătește să navigheze prin complexitatea relațională specifică pe care rolul o va genera.

A treia dimensiune este integrarea moștenirii și a vocației. Succesorul care percepe rolul moștenit ca fiind cu adevărat al său, nu ca o obligație pe care o îndeplinește sau o umbră în care trăiește, ci ca o formă de vocație autentică pe care a analizat-o și a ales-o în deplină conștiință, aduce un angajament calitativ diferit în administrarea acestei moșteniri. Munca clinică la această dimensiune constă în procesul specific de a-l ajuta pe succesor să examineze scopul său fundamental și să identifice legătura autentică dintre acesta și ceea ce i se cere să ducă mai departe. Acolo unde această legătură este reală, ea trebuie făcută explicită și integrată psihologic. Acolo unde nu este reală, și acest lucru trebuie abordat cu seriozitatea și grija pe care le impun interesele pe termen lung ale familiei.