Dacă sufeream de perfecționism, erau șanse mari ca articolul acesta să nu fie publicat niciodată.

L-aș fi rescris încontinuu, căutând virgula pe care o pot adăuga sau scoate, căutând cuvântul acela perfect în context, crezând că nu am făcut destulă documentare pe subiect sau pur și simplu adunându-mi bibliografie la nesfârșit.

Pentru că niciodată nu poți ști totul despre un subiect, iar pentru un perfecționist asta e pur și simplu inacceptabil.

Ce este perfecționismul?

Perfecționismul este văzut adesea ca o trăsătură pozitivă, care te face atent la detalii, conștiincios și îți dă motivație să produci ceva de calitate ridicată.

Numai că nu acesta este scopul perfecționismului. Dacă era, ar fi fost întradevăr trăsătură pozitivă. În caz că te întrebi, există o astfel de trăsătură, dar nu este perfecționismul. Trăsătura se cheamă conștiinciozitate și este parte din modelul de personalitate Big Five.

Scopul perfecționismului este atingerea perfecțiunii, nu producerea a ceva, nu rezultatul final.

De fapt, rezultatul final este înlocuit de perfecțiune ca scop final.

Dacă ești perfectionist, scopul tău final este să fie totul perfect, nu să termini ce ai de făcut.

A fi perfecționist nu înseamnă să ai standarde ridicate (lucru care este pozitiv, în mare parte), ci înseamnă să ai standarde nerealiste sau, mai bine spus, imposibil de atins.

Astfel că perfecționismul mai degrabă te împiedică să realizezi ce îți propui.

Pe lângă asta, poate provoca și o serie întreagă de alte probleme de natură mentală și emoțională.

Unii oameni spun că suferă de „perfecționism sănătos” pentru a-și justifica comportamentul. Însă nu există așa ceva. Dacă există un tip de perfecționism sănătos, acela nu mai e perfecționism, ci conștiinciozitate, cum spuneam și mai sus.

Însă toată această reputație nejustificat de bună pe care o are perfecționismul este ceea ce îl face să fie considerat mai rar drept o problemă. În consecință, oamenii caută mai rar ajutor pentru a scăpa de perfecționism. Și asta pentru că își apreciază simptomele, datorită acestei erori de judecată. Dacă vorbim de depresie, de exemplu, persoana nu apreciază simptomele depresiei și vrea să scape de ele. Când e vorba însă de perfecționism, chiar dacă simte pe de o parte că îi face rău, pe cealaltă parte se și teme că, dacă se vindecă eventual de perfecționism, ar putea pierde ceva, ar deveni leneș sau superficial sau ar pierde aprecierea celor din jur.

Acest lucru este bineînțeles fals, însă emoțional persoana tot poate să simtă că pierde ceva.

Este un pericol fals pentru că, așa cum spuneam, perfecționismul nu are legătură cu rezultatul. Mai mult te împiedică să ai rezultate, nu te ajută. Perfecționismul nu este un comportament, este o atitudine, o atitudine a ta față de tine și față de viață.

Perfecționismul este în esență auto-sabotare. Perfecționistul evită cu orice preț greșeala și speră că astfel va obține recunoaștere, glorie și admirație veșnică. Când de fapt, în realitate, tocmai prin greșeală obții rezultate. Greșeala este esențială în procesul de învățare și dezvoltare. Înțelegi asta cel mai bine dacă observi ce face un copil mic: greșeli după greșeli, până învață, fără să stea să plângă pentru că a greșit, trage concluziile necesare și trece pur și simplu mai departe la următorul lucru care îl interesează.

Când fac o greșeală, perfecționiștii reacționează emoțional mult mai puternic decât alte persoane și resimt acut sentimente de rușine, vinovăție și furie. Deasemenea, perfecționiștii tind să abandoneze un proiect mai repede decât alte persoane, pentru că se descurajează mult mai ușor.

Paradoxul perfecționismului este că performanța este interconectată cu imaginea despre sine. Așa că, atunci când perfecționistul dă greș, nu doar că îi pare rău pentru că nu a reușit, dar se simte rușinat cu totul, aproape că e rușinat pentru că există ca persoană. Această rușine profundă ajunge să fie evitată tocmai prin perfecționism, în ideea că, dacă ești perfect, nu trebuie să mai simți rușine. Evident, asta creează un cerc vicios din care e foarte greu să mai ieși.

Semne că ai putea fi perfecționist

Poți să ai tendințe perfecționiste din când în când fără să suferi de perfecționism. De exemplu, dacă ești într-o perioadă stresantă a vieții, stres provocat de slujbă, familie, relația de cuplu.

Însă, dacă aceste tendințe sunt frecvente sau omniprezente, atunci putem vorbi de perfecționism.

Un perfecționist ar putea face oricare dintre lucrurile de mai jos:

• Să amâne o sarcină până când se convinge că o poate face fără greșeală (ceea ce uneori, nu se întâmplă niciodată și nu o mai face deloc)
• Să facă un lucru într-un timp anormal de lung, de exemplu să îi ia jumătate de oră să scrie un mesaj de 3 rânduri.
• Să nu considere o sarcină completă până când nu este conform standardelor sale (mai înalte decât ale celui care a dat sarcina)
• Să se compare nefavorabil cu alții (alții sunt mereu mai buni, mai talentați, mai rapizi, chiar mai norocoși)
• Să se concentreze doar pe rezultatul final, nu pe proces.
• Să considere că nu merită să faci nimic decât dacă îl poți face perfect.
• Să aibă o gândire de tip „totul sau nimic”. Aproape perfect este un eșec, în ochii săi.
• Să fie excesiv de auto-critic și să se concentreze numai pe greșeli și imperfecțiuni. Parcă nu vede decât locuri unde se putea mai bine.
• Să fie motivați de frică, mai degrabă decât de ambiție sau dorința de a reuși.
• Să considere orice critică drept un afront personal, chiar dacă era vorba de o critică constructivă și bine intenționată.
• Tipuri de perfecționism

Există 3 tipuri de perfecționism:

Perfecționismul legat de standarde personale: Aceste persoane au o serie de standarde personale extrem de înalte. Poate fi o formă mai puțin nocivă de perfecționism, cu condiția ca acele standarde să fie posibil de atins și să acționeze ca motivator. Dacă acele standarde conduc la epuizare și burnout, atunci e vorba tot de o formă nocivă.

Perfecționismul autocritic: Aceste persoane se simt intimidate sau chiar blocate de propriile standarde. Nimic nu e suficient de bun, cu atât mai puțin ei ca persoane.

Perfecționismul prescris social: Acestor persoane le impun alții standarde imposibil de atins. Aici intră cei din profesii extrem de solicitante, precum chirurgii, inginerii, avocații. Tot aici intră tinerii aflați la studii cărora părinții le pretind să aibă numai note de 10.
Efecte ale perfecționismului

Pe lângă o imagine de sine negativă, perfecționiștii se confruntă cu o serie întreagă de afecțiuni și probleme, printre care:

• Depresie
• Anxietate
• Tulburare obsesiv-compulsivă
• Tendințe de suicid
• Tulburări alimentare sau mâncat emoțional
• Sindrom de oboseală cronică sau burnout
• Sindrom de stres post-traumatic
• Insomnia
• Migrene
• În ce situații se manifestă perfecționismul

Pentru că apare în forme destul de variate, este de folos să amintesc câteva dintre situațiile în care apare.

În relații de cuplu sau de prietenie: se manifestă drept pretenții exagerate de la celălalt și standarde nerealiste, ceea ce pune presiune pe relație și provoacă tensiuni și certuri.

În ceea ce privește aspectul fizic: se manifestă drept o preocupare excesivă față de cum arăți, câte kilograme ai, diferite trăsături ale feței care nu îți plac și așa mai departe. Perfecționismul în această arie poate să declanșeze tulburări de alimentație precum bulimia sau anorexia, adicție de exercițiu fizic (da, există așa ceva) sau o formă serioasă de tulburare a imaginii de sine numită tulburare de identitate și integritate corporală (de această tulburare suferă de exemplu cei care recurg la tot felul de operații estetice pentru modificarea corpului).

În ceea ce privește igiena și sănătatea: Perfecționismul manifestat aici poate provoca tulburare obsesiv-compulsivă (de exemplu, tocmai ai făcut duș dar faci iar pentru că tot nu te simți curat) sau poate declanșa o afecțiune numită ortorexie nervoasă, o tulburare a celor care se simt obligați să respecte strict o anumită dietă alimentară, percepută de ei ca fiind cea mai sănătoasă.

În legătură cu mediul înconjurător: Aici intră persoanele obsedate de curățenie și ordine și care nu pot tolera nici un fir de praf în casa lor. Aceste persoane sunt în stare să petreacă o zi întreagă făcând curățenie lună peste tot, iar a doua zi să o ia de la capăt.

La școală sau serviciu: Perfecționiștii ar putea să nu respecte termene limită de predare a unor lucrări doar pentru că se tem că nu au lucrat perfect sau ar putea chiar să chiulească de la un examen sau o ședință importantă, tot de teama de a nu greși ceva.

Care sunt cauzele perfecționismului?

Sunt mai mulți factori care pot contribui la dezvoltarea perfecționismului, nu există o cauză unică. Cel mai probabil, măcar unul dintre elementele de mai jos este prezent:

• O copilărie în care cel puțin un părinte avea tendințe spre perfecționism sau era excesiv de critic cu copilul și își manifesta dezamăgirea când copilul nu era conform standardelor sale.
• O copilărie în care părinții pretindeau excelență în toate domeniile, de exemplu să ia numai note de 10.
• Un stil de atașament nesigur.
• Tulburări precum anxietatea sau tulburarea obsesiv-compulsivă.
• Oamenii care au avut performanțe extraordinare în trecut s-ar putea simți presați să atingă mereu aceleași standarde, iar această presiune auto-impusă ar putea duce la perfecționism.
• Un istoric de abuz în copilărie: Perfecționiștii se auto-abuzează prin auto-critică, însă fac asta de obicei pentru că repetă un tipar de abuz din trecut.

Se poate vindeca perfecționismul?

În mod clar, perfecționismul se poate trata. Însă, dacă suferi de perfecționism, ai putea fi tentat să ascunzi faptul că ai o problemă, ceea ce face greu, dacă nu chiar imposibil, să ceri ajutorul.

Însă, dacă perfecționismul te împiedică să ai o viață împlinită, merită să ceri acel ajutor. Perfecționismul de fapt te împiedică să îți atingi obiectivele, și îți mai și provoacă stres pe deasupra.

Poți să înveți, în terapie, să îți reformulezi scopurile și gândurile în moduri mai constructive și să rezolvi traumele din trecut care au declanșat aceste tipare de gândire.