+40725726727 [email protected]

Sindromul Impostorului

Când obții o victorie personală, când iei o notă mare la un examen, când obții o promovare, când reușești ceva ce ți-ai propus, simți că meriți victoria sau ți se pare mai degrabă că doar ai avut noroc?

Dacă nu reușești să te bucuri de realizările tale, este posibil să suferi de Sindromul Impostorului. Ar putea să te bucuri să auzi că acest sindrom este întâlnit cel mai frecvent la persoanele cele mai capabile. Impostorii adevărați nu își pun astfel de probleme de merit.

Ce este sindromul impostorului?

Sindromul impostorului este un sentiment copleșitor că nu meriți succesul de care te bucuri. Crezi că de fapt nu ești atât de capabil, de inteligent sau de talentat cum te cred ceilalți. Îți explici realizările prin factori externi pentru care tu nu ai nici un merit: ai avut noroc, ai fost la locul potrivit la momentul potrivit, s-a nimerit și așa mai departe.

În același timp, trăiești cu teroarea că vei fi descoperit de ceilalți drept impostor, că toți vor afla ceea ce tu știi deja: că nu meriți ceea ce ai obținut.

Sindromul impostorului a fost identificat pentru prima dată în 1978, de psihologii Pauline Rose Clance și Suzanne Imes. În studiul lor, acestea formulau ipoteza că acesta afectează femeile ajunse în poziții înalte în organizații în care predominau bărbații.

Studii ulterioare au arătat că nu există diferențe de gen, sindromul impostorului afectând în egală măsură bărbații și femeile.

Valerie Young, care a studiat intens fenomenul, a identificat 5 tipologii de persoane cu șanse mari să simtă sindromul impostorului:

  • Perfecționiștii, care își stabilesc țeluri extrem de înalte și care simt că au eșuat chiar dacă își îndeplinesc 99% dintre obiective, pentru simplul motiv că nu au realizat acel 1%, care oricum nu contează așa de tare și în condițiile în care pentru altcineva acel 99% e doar un vis frumos.
  • Experții, care simt nevoia să știe totul despre un subiect și care sunt mereu în căutare de noi certificări sau cursuri care să le crească abilitățile. Aceste persoane nu vor candida la un post pentru că nu îndeplinesc toate cerințele enumerate. Cu toate că, poate nu știai asta, dar nici măcar angajatorul nu se așteaptă să găsească pe cineva care să corespundă întru totul și care să mai accepte și salariul pe care e dispus să i-l ofere. E ca un tip care se gândește că ar vrea să cunoască o tipă înaltă, suplă, cu sânii mari, cu două doctorate și bogată dar știe în sinea lui că tipa aceea, dacă ar exista, nu s-ar uita niciodată la el. Ceea ce însă nu-l oprește să spere. Așa și angajatorul. Aceeași oameni se tem să deschidă gura în sala de curs sau în ședințe de teamă că se vor face de râs. Cumva pe principiul „mai bine să taci și să pari prost decât să vorbești și să înlături orice îndoială”. Din nou, o eroare catastrofală, pentru că așa lasă loc altora să se facă remarcați, oameni poate mai puțin talentați dar cu mai puține îndoieli despre competența personală.
  • Geniul natural, căruia îi vine ușor să facă o mulțime de lucruri de care se apucă, la un moment dat dă, inevitabil, peste lucruri care nu-i ies din prima. Ceea ce nu înseamnă obligatoriu că nu e talentat la acele lucruri. El însă ajunge la concluzia că e un impostor, pentru că, uite, asta nu-i iese din prima.
  • Lupii singuratici, care cred că trebuie să facă totul singuri, ajung la concluzia că sunt impostori atunci când sunt nevoiți să ceară ajutorul. Și, cum spuneam și mai sus, mai devreme sau mai târziu tot ajungi în postura de a cere ajutorul.
  • Supereroii, care fac eforturi supra-omenești să muncească mai mult decât toți ceilalți, doar ca să arate că nu sunt impostori. Simt nevoia să reușească pe toate planurile vieții, și pe toate în același timp. Când ceva merge mai prost într-o anumită zonă, cum se întâmplă adesea (rar sunt toate la maximum, și carieră, și familie, și viață socială etc.), imediat devin stresați și simt că dau greș cu totul.

Simptomele sindromului impostorului

Câteva semne distinctive sunt următoarele:

  • Lipsă de încredere în sine
  • Incapacitatea de a evalua realist propriile competențe (de obicei sunt evaluate în minus)
  • Atribuirea succesului unor factori exteriori
  • Burnoutul
  • Dependența de muncă (a fi workaholic): cei care fac ore suplimentare nenumărate, și fără a fi neapărat necesar sau măcar să le fi cerut cineva asta
  • Auto-sabotarea propriilor succese
  • Minimalizarea propriei performanțe
  • Teama de a nu te ridica la înălțimea așteptărilor (ale tale sau ale altora)
  • Stabilirea unor obiective extrem de ridicate și dezamăgirea când nu le atingi cu totul
  • Perfecționismul
  • Evitarea responsabilității: la sindromul impostorului există 2 tipuri de răspuns, diametral opuse. Fie îți asumi toată responsabilitatea (perfecționism), fie eviți toată responsabilitatea. Procrastinarea (cuvânt care e de fapt un barbarism, termenul corect în limba română este tergiversarea), adică amânarea inutilă și contra-productivă a unor lucruri de făcut, este și ea o metodă de evitarea a responsabilității.

Care sunt cauzele pentru care apare sindromul impostorului?

Cauzele sindromului impostorului sunt complexe, fiind vorba de o combinație de trăsături de personalitate (nivel de anxietate și nevroticism) și experiențe personale și familiale.

De exemplu, ai putea avea sindromul impostorului dacă părinții tăi:

  • Te terorizau cu notele primite la școală
  • Te comparau cu alții, cu frații tăi sau cu colegii tăi
  • Îți criticau aspru orice greșeală
  • Erau extrem de controlori sau supra-protectivi
  • Îți subliniau permanent inteligența nativă (cu implicația nespusă că orice ar trebui să îți vină ușor, fără efort)

Cei care au avut 10 pe linie în școala generală ar putea deasemenea să sufere de sindromul impostorului când ajung adulți.

Depresia și anxietatea reduc stima de sine și produc și ele îngrijorări legate de felul în care ne văd alții, așa că, atunci când însoțesc sindromul impostorului, pot crea un cerc vicios dificil de rupt.

În concluzie

Unele studii sugerează că până la 70% dintre oameni resimt sindromul impostorului la un moment dat în viață. Pare foarte mult la prima vedere, însă dacă ținem cont de faptul că cei cu acest sindrom preferă să sufere în tăcere decât să ceară ajutorul, nu e imposibil.

Și preferă să sufere în tăcere pentru că parte a acestui mod de gândire este tocmai teama că vei fi descoperit ca impostor. Evident, dacă te temi de asta, vei ezita să spui cuiva că te simți așa. Ar fi ca o recunoaștere a vinovăției.

Însă nu este necesar să fie așa, doar pentru că te simți ca un impostor în anumite situații nu înseamnă că ești. Cel mai probabil ai muncit pentru realizările tale, e păcat să nu te poți bucura de ele.

Dacă ți se pare că suferi de sindromul impostorului și vrei să nu mai simți asta, poți să te programezi la o ședință

Te-ar putea interesa și articolul următor:

Înapoi la secțiunea despre Tulburări de Comportament:

Share This

Dacă ți se pare interesant

Fii adlerian și împărtășește pagina cu prietenii tăi: