+40725726727 [email protected]

Când ești puternic, nu te întreabă nimeni dacă mai poți

Când am început să practic psihoterapia, trebuie să recunosc că aveam așteptări greșite cu privire la oamenii care vor intra în cabinet.

Mă gândeam, și chiar mă temeam puțin, că voi întâlni numai oameni cu probleme psihice serioase, oameni cu depresii profunde și târâte după ei zeci de ani, dependenți de substanțe, schizofrenici și așa mai departe.

În realitate, cel mai des mă întâlnesc cu două categorii de oameni:

  • Cei care au trecut printr-un moment greu și vor să facă o schimbare dar nu știu de unde să înceapă
  • Cei puternici, pe care se bazează toată lumea, și care simt că nu mai pot

Prima categorie era de așteptat să existe, a doua însă m-a luat prin surprindere. Însă apoi, după ce am întâlnit tot mai multe astfel de persoane puternice, care țin pe umerii lor nu doar propria familie, ci chiar tot arborele genealogic (sigur, pe cei încă în viață din acel arbore), mi-am dat seama că aceeași greșeală am făcut-o și eu, la fel ca toți ceilalți.

Greșeala de a presupune că un om puternic nu are nevoie de ajutor, nu are nevoie să se plângă din când în când, nu are nevoie să-l asculte cineva și să înțeleagă că îl doare.

Când ești puternic, nu te întreabă nimeni dacă mai poți

Nu te cunosc, așa că nu știu în ce fel se manifestă puterea ta. Poate că trebuie să întreții o familie numeroasă, poate ai o afacere de condus și sute de angajați care depind de tine, poate ai o profesie cu grad foarte mare de responsabilitate (adică pot să moară oameni dacă faci vreo greșeală).

Nu mă refer acum la oamenii pentru care orice mic efort este o tragedie, nici de cei care se vaită la tot pasul de orice mic inconvenient cu care trebuie să ne descurcăm toți. Mă refer la cei care în mod real trebuie să fie puternici, pentru că nu se poate altfel.

Dacă ești în situația asta, ascultă-mă cu atenție. Nu o să-ți spun să nu mai fii puternic. Nu o să încerc să îți explic că nu le poți face pe toate. Nu o să alunec în vreun discurs mistico-spiritualist despre ce e important în viață.

Dar îți voi spune ceva ce trebuie să auzi.

Nu este nevoie să mai fii și martir, pe lângă faptul că ești puternic. Ai voie să te oprești, să îți tragi sufletul, să urli de durere sau de disperare, dacă de asta ai nevoie în unele momente.

Este suficient de greu ce faci tu și fără să mai joci teatrul acesta ieftin că îți mai este și ușor pe deasupra. Cei care înțeleg ce faci tu știu deja că îți este greu. Iar ceilalți nu vor înțelege oricum, pentru că nu îi interesează asta.

Dacă uneori cedezi și izbucnești în plâns, de exemplu, asta nu te face mai puțin puternic. Te face doar om. Și oamenii nu sunt mașini, chiar și cei mai puternici și eficienți dintre noi.

Știi foarte bine că, oricum, chiar dacă cedezi într-un moment, imediat după ce te descarci îți vei șterge lacrimile, te vei scutura de praf și te vei întoarce la ce ai de făcut. Nu e ca și cum, dacă te oprești, te-ai oprit de tot.

Nu îți spun să cedezi în public sau să postezi vreo aberație pe Facebook, dar măcar față de tine încearcă să nu te mai ascunzi. Dă-ți voie să simți vulnerabilitatea pe care o ai. Vulnerabilitatea nu e slăbiciune. Și chiar dacă fugi de ea, ea nu dispare, vine după tine. Așa că oricum nu are rost să încerci.

Dacă îți e greu, recunoaște măcar față de tine că îți e greu. Nu e nici o victorie să nu îți fie greu. Victoria este să mergi mai departe chiar și atunci când îți e greu.

Dacă ești puternic, nu aștepta să te întrebe cineva dacă ți-e greu

Cel mai probabil nu te va întreba nimeni. Celor din jurul tău le convine să aibă pe cine să se sprijine. Și chiar dacă ar vrea să te întrebe, nu ar face-o de frică. De frică să nu le spui exact ce se tem să audă: că nu mai poți.

În plus, toți oamenii au probleme în viețile lor. Dacă s-au obișnuit ca de la tine să vină soluții, cel mai probabil nu vor fi prea încântați să vii la ei cu o problemă în plus.

E normal să simți asta

Ceea ce faci tu se cheamă ultra-performanță. Am spus că nu am să încerc să te conving să te oprești pentru că știu că ultra-performanța este posibilă.

Însă are un preț și anume că, din când în când, mai cazi și te mai julești. Evoluția perfect ascendentă e un mit. De obicei nu arată așa decât văzută de foarte departe.

Ca în imaginea de mai jos:

evolutia reala

evolutia reala

Așa că, îmi pare rău să ți-o spun, întrebarea nu e dacă o să mai cazi, ci când. Și, mai ales, cât de repede te vei ridica după aceea.

Dacă nu vrei să cazi cu zgomot și să te lovești serios, ar fi bine să îți mai dai timp să îți tragi sufletul și să îți bandajezi rănile. Măcar atunci când ești singur, dacă nu vrei să cauți sprijin la altcineva.

Pentru că, dacă cedezi de tot, știi deja ce va urma. Lucrul de care te temi cel mai tare. Nu că ceilalți nu se vor descurca fără tine, mai ales că asta e posibil să nici nu fie adevărat.

Ci că tu vei fi dat greș.

Dacă vrei să vorbim, poți să te programezi la o ședință

Share This

Dacă ți se pare interesant

Fii adlerian și împărtășește pagina cu prietenii tăi: