Tu ai nevoie de psiholog?

Eram într-o zi pe un grup de Facebook și mă contraziceam cu un tip. Că așa pățești când n-ai treabă, îți faci.

Eu îl contram, el mă contra. La un moment dat, rămas fără argumente, intră pe profilul meu și vede că sunt psiholog.

Pentru că toți oamenii care nu pot să susțină o discuție în contradictoriu sfârșesc prin a recurge la atacuri la persoană. Că așa sunt oamenii. Dacă e evident că ai pierdut și nu mai ai ce să zici, măcar să-i zici ceva de mamă.

Bun, până aici nimic ieșit din comun, am văzut scena asta de nenumărate ori. Ai putea spune și că n-avea nici un rost discuția, pentru că pe internet doar te cerți, nu ajungi la vreo concluzie. Se încing spiritele și apoi toți pleacă cu exact aceleași păreri cu care au venit și nu se schimbă nimic de fapt.

Și așa și este. Dar uneori mai cedez și eu tentației, ce să fac.

Însă nu despre asta e povestea de azi.

Povestea de azi este despre cum a decis acest tip să mă atace personal. A zis „hai, lasă-mă, că mi se pare că mai degrabă tu ai nevoie de psiholog”.

În sine nu pare o mare insultă, și nici nu e. Un atac destul de reținut din partea lui.

Dar, dacă ne uităm puțin în subtext, vedem că această replică ascunde o mare problemă, încă foarte răspândită prin mentalul colectiv: aceea că a avea nevoie de psiholog este o problemă, te descalifică în vreun fel, poate că e chiar o rușine.

Sigur, un aspect aici este că în continuare publicul larg nu face diferența clară între psiholog și psihiatru. Ce să mai vorbim de diferența între un psiholog și un psihoterapeut.

Dar e mai mult decât atât.

Este o părere neexprimată prea des dar împărtășită de mulți oameni că ar trebui să îți rezolvi singur problemele care țin de psihic.

E în regulă să te duci la mecanic să îți repare mașina, adică la un specialist, e la fel de în regulă să te duci la Urgențe când îți rupi piciorul, dar dacă ai o stare de depresie sau dacă nu mai reușești să dai de capăt unei situații din viața ta, atunci nu mai e în regulă să te duci la specialist.

Atunci trebuie să te descurci singur, pentru că, altfel, te faci de râs.

Dacă n-ar fi de plâns, ar fi de râs.

E de plâns pentru că mulți oameni gândesc așa.

Dar nu e de plâns pentru ei. Fiecare își așterne cum o să doarmă, până la urmă.

E de plâns pentru cei din jurul lor.

Pentru că oamenii aceștia care „își rezolvă singuri problemele” de viață și care „nu au nevoie de un psihopupu care să le umble prin cap” sunt de regulă cei care fac viața amară celor in jurul lor.

Iar în top sunt cei care nu au nevoie de psiholog pentru că au citit câteva cărți (din care majoritatea nici măcar nu erau de psihologie, erau de dezvoltare personală) și s-au lămurit ei singuri ce trebuie făcut, nu mai au nevoie să le spună altcineva ce să facă.
Nu că psihologul ți-ar spune ce să faci, dar asta e impresia. Că te duci acolo în cabinet și pleci cu o serie întreagă de reguli foarte stricte despre cum să îți trăiești viața. Că vei fi tratat ca un copil sau ca un idiot și că psihologul se va bucura să îți arate cât de praf ești de fapt.

Cine ar vrea să aibă parte de o astfel de experiență și să mai dea și bani pentru a fi tratat așa?

Neil de Grasse Tyson (un fizician) spunea că unul dintre marile pericole în lumea asta este să știi despre un subiect doar atât încât să ai impresia că ai înțeles tot. Einstein, Pope și Shakespeare au spus-o și ei, într-un mod asemănător: „Puțină cunoaștere este un lucru foarte periculos”.

În situația asta se află omul modern, care se crede autosuficient pentru că poate să caute orice pe Google.

Își spune: „Ce nevoie mai am de vreun specialist când pot găsi tot ce am nevoie pe Google sau Youtube?”

Unul dintre răspunsuri este că, de multe ori, ce ai nevoie cu adevărat nu se găsește pe Google sau Youtube. Alt răspuns este că, și dacă găsești, de multe ori nu poți pune în aplicare pașii de urmat pentru că nu ai cunoștințele, deprinderile sau uneltele necesare.

Însă răspunsul cel mai pertinent este următorul. Să mă iau pe mine drept exemplu, doar de dragul exemplificării. De obicei evit să mă laud însă, pe de altă parte, nici falsa modestie nu e vreo virtute. Eu am la activ 14 ani de studiu formal al psihologiei și, în total, doar de când am început facultatea, sunt 20 de ani de studiu formal și informal al acestui domeniu.

Și nici măcar nu am încă doctoratul făcut.

Tu ai impresia că asta se compară cumva cu cineva care a citit „câteva cărți” de psihologie?

Și la tot acest studiu se mai adaugă și experiența profesională.

Mă mai sună, din când în când, cineva să mă întrebe cât costă o ședință cu mine. Asta deși tarifele sunt foarte vizibile pe site. Și se șochează de cât costă. Asta cu toate că tarifele sunt în media pieței.

De obicei nu am timp să mă lungesc mult la telefon, însă aș spune oricui mă sună să se plângă de prețuri următorul banc. Scuze dacă îl știi deja.

Un tip merge cu mașina prin deșert spre o întâlnire importantă. La un moment dat, mașina se oprește și orice îi face, nu mai vrea să pornească. Disperat, sună la un service și îi imploră să îi trimită un mecanic, le spune că plătește oricât numai să îi repare mașina ca să nu rateze întâlnirea.

Vine un tip trimis de acel service, deschide capota, se uită câteva minute, ia un ciocan și dă o lovitură zdravănă în blocul motor. Mașina pornește, tipul fericit pleacă spre întâlnire.

Câteva zile mai târziu, vine factura de la service. 1000 de dolari.

Contrariat, tipul sună la service și cere o detaliere a facturii. A doua zi o primește. În detaliere scria așa:

• Lovitură de ciocan – 1 bucată – 1 dolar
• 30 de ani de experiență ca să știi unde și cum să lovești cu ciocanul – 999 de dolari

Tipul citește și apoi plătește factura fără să mai comenteze ceva.

Am făcut toată paranteza asta ca să îți explic, oarecum metaforic, că nu e nici o rușine să ai nevoie de psiholog. Și, mai ales, că asta nu te umilește în vreun fel.

Pentru că, la fel ca tipul din banc, poate că ai și tu un ciocan pe acasă.

Dar degeaba îl ai dacă nu știi unde să dai cu el.