Tulburarea narcisică de personalitate

ce este această tulburare și cum te descurci cu o astfel de persoană

Ai avut vreodată o relație cu cineva care crede că nu greșește niciodată, care mereu consideră că este vina altcuiva, nu este responsabil pentru acțiunile sale și nu învață nimic în ciuda dezastrului pe care îl provoacă în jurul său? Ai cunoscut pe cineva care nu tolerează nici cea mai blândă critică, nici măcar atunci când este constructivă și adresată politicos? Dacă ai întâlnit, atunci află că sunt șanse mari ca acea persoană să sufere de tulburarea narcisică de personalitate.

Tulburarea narcisică de personalitate este mult mai frecventă decât se crede. Cei mai mulți narcisici nu se dezvăluie complet în public, ci mai degrabă în intimitate, într-un mediu în care se simt în siguranță: în cuplu sau în familie. Primele semne că s-ar putea să ai de-a face cu această tulburare este dificultatea anumitor persoane de a arăta modestie.

Ai avut vreo relație cu cineva care îți pretindea constant atenția ta totală și se supăra, se întrista sau chiar se înfuria atunci când îndrăzneai să mai acorzi atenție și altor lucruri sau persoane? Acesta e un semnal că ai de-a face cu un narcisic. Trebuie să înțelegi că persoanele adulte echilibrate nu se poartă în acest fel. O persoană care te sună de 10-20 de ori pe zi și are mereu nevoie de atenție și confirmare nu este o persoană echilibrată. Iar dacă pentru tine acest comportament este o dovadă de iubire sau o dovadă că îți simte lipsa sau are nevoie de tine, problema nu este doar la acea persoană ci și la tine: ai probleme cu stabilirea limitelor în relație și cu impunerea acestora, ai și tu probabil o rană narcisică și, posibil, elemente co-dependente de personalitate. Ai nevoie, cu alte cuvinte, de terapie, nu de metode pentru a repara relația cu narcisicul.

Ce este tulburarea narcisică de personalitate?

Tulburarea narcisică de personalitate face parte din așa-numita categorie a tulburărilor de personalitate dramatice. Cei care suferă de aceste tulburări au emoții intense și instabile și o imagine de sine distorsionată. Tulburarea narcisică are caracteristici particulare precum o dragoste exagerată față de sine (care în fapt maschează un dispreț față de sine), un sentiment exagerat de superioritate sau de importanță și o preocupare constantă pentru obținerea succesului și a puterii.

O persoană care suferă de tulburare narcisică de personalitate are o percepție exagerată asupra propriei sale importanțe, crede că i se cuvine orice și are o nevoie extremă de atenție și admirație din partea celorlalți. Se consideră superior și nu pune preț pe ceea ce simt ceilalți (adică empatia sa este aproape inexistentă, de unde și confuzia frecventă între narcisist și sociopat sau psihopat).

Copil fiind, narcisistul nu a avut ocazia să dezvolte o stimă de sine adecvată și, ca atare, a construit ceea ce numim un Sine Fals, pentru a se putea descurca în lume. Acest Sine Fals presupune purtarea unei măști în public, ceea ce are două consecințe importante asupra narcisicului:

  • purtarea măștii îl epuizează din punct de vedere al resurselor intelectuale și emoționale
  • este mereu în gardă de teamă să nu fie descoperit iar oamenii să îl vadă așa cum este de fapt

Sinele fals îi permite narcisicului să nu se confrunte cu adevărul dureros că se simte de fapt gol pe interior, defect într-un mod fundamental și profund și că întreagă sa viață e doar o mascaradă creată în scopul de a ascunde de ceilalți acest adevăr. Narcisicul nu a ales în mod conștient să își ucidă Sinele Real și să dezvolte comportamente patologice însă consecința acestei alegeri inconștiente este că se simte din ce în ce mai acaparat de Sinele său Fals care emite pretenții din ce în ce mai mari și nu este mulțumit niciodată.

În Mitul lui Narcis, protagonistul poveștii se îndrăgostește de reflexia sa din apă. Aparent, se îndrăgostește de sine însuși dar gândește-te mai bine: nu de sine se îndrăgostește, ci de reflexia sa (de sinele fals). Faptul că se îndrăgostește de reflexia sa este explicat prin faptul că nu este capabil să se iubească pe sine pentru ceea ce este, pentru anumite părți pe care nu le acceptă la el însuși. Pentru a evita confruntarea cu aceste părți, narcisicul creează o imagine despre sine cu care se poate împăca și cu care se poate arăta în lume. Începe să creadă că este un zeu printre muritori însă, ca orice zeu, are nevoie de oameni pentru a ști că există. Narcisicul se simte inexistent fără atenția celorlalți dar în același timp disprețuiește această nevoie de atenție de la persoane inferioare lui (adică toți ceilalți).

Multe persoane aflate în relație cu un narcisic descoperă la un moment dat această nesiguranță și nevoie de atenție și încearcă să îl iubească și mai mult. În plus, narcisicul pune comportamentele sale pe seama a ceva ce a făcut celălalt (sau nu a făcut) iar celălalt încearcă să se descurce mai bine data viitoare. Acest lucru nu este însă posibil: eforturile sporite de a-l ajuta pe narcisic nu deschid decât calea către abuzuri și mai mari din partea sa – cu cât îi acorzi mai multă atenție sau iubire și cu cât faci mai multe eforturi să îi intri în grații, cu atât te va pedepsi mai mult pentru că îl faci din ce în ce mai dependent de provizia narcisică (adică admirație, atenție sau afecțiune exagerată) pe care i-o oferi. În fond, ești doar un muritor și el este un zeu, nu ar trebui să aibă nevoie de tine.

Într-o anumită măsură toți oamenii au o doză de narcisism: cei mai mulți vor pentru sine ce este mai bun în viață și, strict din punct de vedere psihologic, tot ceea ce facem vizează o anumită răsplată emoțională care să ne facă să ne simțim mai bine. Ceea ce distinge narcisismul de comportamentul normal este indiferența la răul provocat celorlalți: narcisicului nu îi pasă de efectele acțiunilor sale asupra celorlalți, atâta timp cât el obține ceea ce își dorește. Societatea modernă încurajează acest comportament și ne învață că în lume supraviețuiește cel mai puternic. Oamenii interpretează acest mesaj echivalând autenticitatea cu slăbiciunea iar narcisicul este terorizat de gândul că ar putea fi vulnerabil (însemnând autentic emoțional). Iată de ce tulburarea narcisică este mult mai răspândită decât am putea fi tentați să credem la prima vedere, pentru că acest egoism a devenit acceptabil în societate iar uneori chiar dezirabil. Lumea ne transmite subtil mesajul că, pentru a obține succes, este nevoie de egoism.

Narcisicul încearcă să ascundă adevărul (că se simte slab și nedemn de afecțiune) mai întâi prin șarm personal iar apoi, dacă farmecul nu are efect, prin intimidare.

Asemeni borderline-ului și codependentului, și narcisicul este terifiat de perspectiva abandonului însă soluția este diferită: codependentul se agață cu toată puterea de celălalt, borderline-ul este labil emoțional și reacționează exagerat la orice mic semn de abandon iar narcisicul facilitează abandonul, se asigură că acesta se produce. Într-un fel, abandonul îi confirmă statutul perceput de ființă superioară: oricum știa că va fi abandonat.

Trăsături narcisice

Conform DSM-IV (un manual de diagnostic publicat de Asociația Americană de Psihiatrie), tulburarea narcisică de personalitate are următoarele caracteristici:

  • o percepție exagerată cu privire la realizările și abilitățile personale
  • o nevoie permanentă de atenție, confirmare și laudă
  • o convingere a persoanei că este specială și că nu ar trebui să aibă în preajmă decât persoane de același calibru
  • fantezii frecvente privind obținerea faimei, succesului sau puterii
  • exploatarea celorlalți pentru propriul câștig
  • un sentiment puternic că i se cuvine tratament preferențial
  • îi invidiază frecvent pe alții sau este convins că ceilalți îl invidiază

Pe lângă acestea, psihologii clinicieni cu experiență au identificat și următoarele caracteristici:

  • incapacitatea de a recepta emoțiile celorlalți
  • așteptarea ca ceilalți să fie de acord cu orice propunere sau plan al său
  • dificultate de a menține relații sănătoase
  • se simte frecvent rănit și respins dacă cineva nu este de acord cu orice spune
  • răspunde la critică prin furie, rușine sau se simte umilit

Un aspect important de spus cu privire la lipsa empatiei este următorul: să nu faci greșeala de a crede că narcisicul suferă pentru că nu poate recepta emoțiile celorlalți. Din contră, consideră că acest lucru îi oferă un avantaj care îl va ajuta că obțină succesul și puterea mult-dorită. Se consideră superior pentru că nu are această slăbiciune și îi disprețuiește profund pe cei care o manifestă. Ca atare, cu cât vei încerca mai mult să-l încurajezi să simtă emoții, cu atât te va disprețui mai mult.

Un indicator foarte puternic de narcisism este gelozia extremă, de regulă cuplată cu perversiuni sexuale severe și nesiguranță în privința propriei performanțe sexuale. Când spun perversiuni sexuale extreme mă refer la tratament puternic degradant al sexului opus. Dacă te gândești la „50 de umbre ale lui Grey” (filmul sau cartea) atunci ai dreptate: povestea este a unui narcisic clasic (Grey) iar comportamentul său sexual deviant este ilustrativ pentru această tulburare. Iar comportamentul partenerei sale este ilustrativ pentru cel al unui co-dependent, capabil să îndure nenumărate umilințe și abuzuri în speranța că astfel va obține afecțiunea narcisicului.

Narcisicii bărbați sunt în esență misogini: căută cu disperare să cucerească femeile dar în sinea lor le disprețuiesc, considerându-le ușuratice, manipulatoare sexual, căutătoare de atenție cu orice preț și nedemne de încredere. În timpul actului sexual, narcisicul recreează adesea fantezia răzbunării pe mamă prin perversiunile sale și va căuta incoștient să distrugă stima de sine, feminitatea și sexualitatea partenerei sale.
Femeile narcisice sunt și ele animate de ura sau disprețul față de sexul opus și, în mod incoștient, își doresc să pedepsească toți bărbații pentru ceea ce le-a făcut tatăl lor în copilărie (nu vorbim neapărat de abuzuri fizice sau sexuale ci de rana narcisică, provenită dintr-o ignorare a nevoilor emoționale ale copilului).

Un alt simptom al narcisismului este minciuna patologică, născută din nevoia de a menține controlul asupra situației. Această înclinație a apărut la o vârstă foarte fragedă iar narcisicul nu a învățat că minciuna creează neîncredere și separare de ceilalți, distrugând astfel orice relație. Narcisicul consideră că este îndreptățit să mintă, pentru că este singurul mod în care a învățat să se descurce în lume. Mai mult, consideră că toți ceilalți procedează în același fel și nu are încredere în nimeni. Crede că prin minciuni se asigură că va câștiga înainte să câștigi tu. Pentru el, onestitatea le dă celorlalți ocazia să-l controleze iar minciunile devin astfel maligne iar narcisicul începe să le creadă. De aceea, astfel de minciuni sunt adesea greu de detectat chiar și la testul poligraf.

Diagnostic

Tulburarea narcisică de personalitate se situează pe un spectru, de la moderat către acut, de aceea două persoane care suferă de această tulburare se pot comporta în moduri complet diferite. Această tulburare este foarte dificil de diagnosticat, chiar și de către profesioniști în sănătatea mintală.

De cele mai multe ori diagnosticul nici nu este posibil întrucât narcisicul nu intră în cabinet pentru că:

  • nu consideră că are nevoie de ajutor pentru că nu e nimic în neregulă cu el
  • terapeutul oricum este mai prejos de el și nu ar avea cum să-l ajute în vreun fel

Problema cu tulburarea narcisică de personalitate

Totuși, de ce este această tulburare o problemă? Pentru că împiedică formarea unor relații inter-personale sănătoase: narcisismul presupune o atitudine de separare, de „mine versus tine” și de neîncredere. Această perspectivă face imposibilă crearea și păstrarea unei relații sănătoase, care ar presupune cooperare, muncă în echipă și încredere reciprocă.

Narcisistul nu se pedepsește pentru că i-a tratat rău pe alții, ci pentru că nu reușește să fie Dumnezeu. De aceea, este foarte atras de vulnerabilitate, de persoane pe care le percepe ca inferioare, de personalități instabile sau tulburate (un cuplu frecvent este narcisic-borderline). Aceste tipuri de persoane îi oferă promisiunea (implicită) a unei provizii narcisice stabile: cei inferiori îi pot oferi adorație, cei tulburați, abuzați sau traumatizați pot deveni dependenți de el iar cei vulnerabili pot fi ușor manevrați fără riscuri prea mari. Când narcisicul construiește astfel de relații toxice, face un efort să comunice celuilalt propria durere sau rușine iar pentru a face acest lucru apelează la vocabularul empatiei. Este însă doar o perdea de fum și nu o confesiune sinceră: narcisicul este capabil să facă aproape orice pentru a-și asigura provizia narcisică iar ceea ce spune nu reflectă adecvat ceea ce se întâmplă în interior: este doar o tactică de manipulare a celuilalt iar uneori chiar de auto-manipulare, narcisicul având capacitatea de a se convinge pe sine că simte acele emoții la intensitatea pe care o declară.

Ca să înțelegi problema cu care se confruntă narcisicul în relații, imaginează-ți-l pendulând constant între două impulsuri: cel de a se apropia de oameni și teama că va fi respins. Dacă se apropie prea mult de cineva și relația devine intimă, se teme că în final va fi respins și abandonat. De aceea se distanțează de acea persoană, se poartă urât și astfel provoacă tocmai respingerea de care se teme cel mai mult. Este un comportament care în termeni științifici se cheamă complexul repetitiv de apropiere-evitare.

Narcisicul nu este tot timpul iritant și poate fi chiar deosebit de fermecător, ceea ce produce confuzie în mintea celor care nu știu că au de-a face cu o tulburare de personalitate. Însă acest lucru se întâmplă numai cât timp nevoia sa de admirație este satisfăcută și atâta timp cât simte că primește de la viață ceea ce își dorește. Dacă nu este răsplătită prin admirație constantă, atenția narcisicului se va îndrepta destul de repede către alți stimuli, în ciuda faptului că, la început, părea să fie tot ce ți-ai dorit de la un partener. Timpul pe care îl petrece vânând surse noi de provizie narcisică (așa cum a făcut și în cazul tău la început) îi ocupă atât de mult din resursele personale încât nu mai rămâne mare lucru de oferit celorlalți, cel puțin nu fără o agendă ascunsă. Inevitabil, reorientarea atenției sale către altceva este vina a oricui altcuiva în afară de el însuși iar această blamare a celuilalt (care este adesea partenerul) continuă până când provizia narcisică este primită din nou.

Blamarea se produce prin fenomenul proiecției: victima atacurilor sale devine, în ochii narcisicului, simbolul tuturor elementelor care îl dezgustă la propria sa personalitate. Narcisicul își va acuza ținta de tot ceea ce îl nemulțumește la sine: că nu îi pasă de sentimentele altora, că este manipulator sau viclean, că nu este demn de încredere.

Pentru comportamentul său, narcisicul găsește mereu o justificare sau o scuză. Vei auzi des ceva de genul „am făcut acel lucru pentru că eram supărat” iar, în mintea sa, supărarea este un motiv suficient pentru a face orice, indiferent de răul provocat în jur. Nu trebuie să o iei personal: narcisicul pur și simplu nu are resursele interioare pentru a simți și altceva decât propria suferință.

Adesea narcisicii afișează o imagine superioară celorlalți: haine, mașini sau accesorii scumpe. Dacă te uiți însă mai cu atenție, vezi că toată viața lor este un castel din cărți de joc, o serie de catastrofe pe cale oricând să se producă. Există un oarecare consens printre specialiștii în sănătate mentală că narcisicii de regulă sfârșesc singuri, faliți și marginalizați complet de societate. O explicație pentru acest „destin” este tocmai acest joc cu focul în care se angajează permanent din nevoia de a epata și de a convinge pe ceilalți de superioritatea lor.

Tipuri de narcisism

Toți narcisicii sunt preocupați doar de ei înșiși, nu arată empatie și se consideră superiori tuturor celorlalți. Toți narcisicii dau dovadă de aroganță și chiar dispreț față de ceilalți și le vine foarte greu să primească feedback cu privire la propriul comportament. Deasemenea, sunt de cele mai multe ori complet indiferenți la efectul pe care propriul comportament îl are asupra celorlalți. Din punctul de vedere al narcisicului, ceea ce simte el și ceea ce are nevoie este responsabilitatea tuturor celor din jurul său iar ceea ce ceilalți simt și au nevoie este exclusiv responsabilitatea lor.

Există însă și diferențe între narcisici, date în special de imaginea despre sine și modul în care se raportează la emoții. Putem distinge două tipuri clare:

Narcisicii vulnerabili

Narcisicii vulnerabili sunt mai sensibili din punct de vedere emoțional. Se simt deseori neajutorați, resimt stări acute de anxietate și se simt nedreptățiți când ceilalți nu îi tratează ca și cum ei ar fi cei mai importanți oameni de pe pământ. Asemeni borderline-ului, narcisicul vulnerabil este preocupat de teama de respingere și abandon. Oscilează între sentimentul de inferioritate și cel de superioritate în funcție de evenimentele curente din viața personală. O criză personală (divorț, pierderea unui loc de muncă, moartea unei persoane apropiate) îl poate aduce în cabinetul de psihoterapie dar, imediat ce momentul este depășit, părăsește terapia.

Narcisicul vulnerabil compensează o stimă de sine scăzută provenită dintr-un sentiment de rușine profundă. Această rușine este provocată de mecanismele de apărare dezvoltate în copilărie, când narcisicul vulnerabil a trebuit să găsească o modalitate de a supraviețui abuzului, indiferenței sau neglijării din partea părintelui. Pentru că nu s-a dezvoltat niciodată o relație apropiată cu acel părinte, copilul nu s-a simțit niciodată în siguranță iar acum, ca adult, recreează în mod inconștient acea nesiguranță cu care s-a obișnuit. Ca partener, narcisicul vulnerabil încearcă să obțină și să păstreze respectul partenerului dar se înfurie la orice sugestie că ar trebui să schimbe ceva în propria purtare. Poate avea relații extra-conjugale ascunse dar în același îl va acuza pe partenerul său de infidelitate și va avea frecvent gânduri obsesive legate de modul în care ar putea preveni infidelitatea partenerului.

Din afară te-ar putea deruta această dualitate însă vei începe să înțelegi mai bine dinamica dacă îți aduci aminte că această persoană s-a obișnuit să se simtă fie inferior, fie superior în funcție de stimuli externi (în speță, comportamentul părintelui din copilărie) și a învățat că starea sa interioară depinde de acești stimuli externi. Dacă ai un partener narcisic și te lupți să accepți că stările sale nu sunt responsabilitatea ta, atunci este posibil să ai elemente co-dependente de personalitate, ceea ce înseamnă că narcisicul apasă exact pe butoanele tale cele mai sensibile. Și mai înseamnă și că ai lucruri mai importante de rezolvat decât să te preocupi constant ca nu cumva să faci ceva care îi va leza sensibilitatea. Mai exact, să intri în terapie și să începi să ai grijă mai întâi de tine. Nu se cheamă egoism dacă ai întradevăr nevoie să faci asta pentru a avea o viață normală.

Narcisicii grandioși

Narcisicii grandioși sunt mult mai puțin sensibili și afișează o încredere mult mai mare în propriile forțe. Când spun narcisic probabil că la acest tip te gândești prima dată. Aceste persoane sunt convinse de propria superioritate și vor căuta să se răzbune (sau cel puțin vor reacționa furios) împotriva oricui îndrăznește să le spună ceva negativ despre comportamentul lor. Nu dau dovadă că ar resimți vreun sentiment de rușine față de propria persoană și stima de sine aparent este extrem de ridicată. Părinții i-au învățat de mici că sunt superiori așa că nu compensează vreo traumă din copilărie ci pur și simplu au așteptarea ca lumea să continue să-i trateze așa cum au fost tratați dintotdeauna.

Nu sunt interesați în mod deosebit de partener și pot pleca fără probleme dintr-o relație care nu le asigură admirația de care au nevoie. Ar putea să aibă multiple relații intime, fără să ascundă acest lucru, și vor considera acest lucru drept o dovadă că sunt mai multe persoane care îi consideră minunați. Asemeni celor cu tulburare anti-socială, pot fi extrem de agresivi și dominatori, fără a da indicii că ar simți emoții precum empatia sau remușcarea.

Lovitura narcisică și furia narcisică

Lovitura narcisică este orice formă de agresiune (reală sau percepută) asupra stimei de sine a unei persoane.

Efectele sale sunt amplificate de doi factori agravanți:

  • prezența unei răni narcisice
  • prezența unei tulburări de personalitate (în special tulburarea narcisică de personalitate)

În absența acestor doi factori, cele mai multe persoane au resursele necesare pentru a rezolva constructiv efectele unei lovituri narcisice.

Nu toți cei care au o rană narcisică suferă de tulburare narcisică de personalitate. Toți cei care suferă de această tulburare au însă o rană narcisică prezentă în personalitatea lor. Iar aceste persoane sunt și cele care intră în ceea ce numim furie narcisică.

Evenimentele se desfășoară de regulă în felul următor:

O persoană apropiată de narcisic, de exemplu partenerul, pe care acesta se bazează pentru a-i furniza resursa narcisică (admirația), întrerupe această resursă prin una dintre următoarele modalități:

  • neglijează narcisicul
  • acordă prea multă atenție altor persoane
  • îl critică sau îl învinovățește
  • nu îi mai acordă tratament special

Acest comportament este perceput de narcisic fie ca injust, fie ca un atac la superioritatea sa și o lipsă de respect. În esență, rana narcisică a fost reactivată iar narcisicul nu mai are la dispoziție modalitățile de compensare obișnuite (resursa narcisică), ceea ce îl lasă descoperit în fața rănii narcisice. Pentru a nu o confrunta (pentru că nu dorește și nici nu a dorit să facă asta vreodată), toate sentimentele negative care îl copleșesc în acel moment sunt puse pe seama persoanei care, în mintea sa, își imaginează că a provocat tot acest eveniment. Acea persoană devine, în acel moment, sursa acelor emoții insuportabile pe care le simte iar răspunsul narcisicului este furia narcisică.

Ce este de reținut aici este că, pentru narcisic, rana narcisică este la fel de insuportabilă precum este abandonul pentru borderline: va face orice pentru a nu se confrunta cu asta. Sigur, confruntarea este de fapt cheia vindecării sale însă în foarte puține cazuri se ajunge acolo.

Percepția este foarte importantă în aceste cazuri: amenințarea ar putea să nu fie reală iar o persoană fără această tulburare nu ar înțelege-o în acest mod. În această categorie pot intra o varietate mare de situații precum faptul că cineva nu este de acord cu o părere a sa sau, spre exemplu, sugerează că anumite haine nu i se potrivesc foarte bine. Aceste situații survin în viața oricăruia dintre noi și de fiecare dată decidem dacă le acordăm atenție sau nu. Narcisicul se simte însă obligat să dea un răspuns iar acel răspuns va fi invariabil o ripostă, un contra-atac.

Uneori atacul poate fi înțeles din absența unui anumit gest. Ori de câte ori narcisicul face ceva, oricât de nesemnificativ, se așteaptă la laude din partea celorlalți. Dacă acele persoane nu consideră că este cazul să îl laude, narcisicul percepe această tăcere drept o insultă sau o critică a acțiunilor sale și ripostează în consecință.

Amenințarea poate fi însă și reală, spre exemplu dezvăluirea unei minciuni spusă de narcisic, punerea la îndoială a superiorității sale sau sugerarea faptului că nevoile narcisicului ar putea trece pe un plan secundar.

Această ripostă la amenințarea percepută se numește furie narcisică. Furia narcisică este o reacție rapidă și viscerală, adesea complet disproporționată în raport cu ceea ce a declanșat-o. În acțiune se traduce prin reacții variate, de la ignorarea completă a sursei amenințării până la violență verbală și chiar fizică. Răspunsul la amenințarea percepută constă adesea în umilirea celuilalt, în loc de a acorda atenție conținutului criticii sau neînțelegerii.

Pentru narcisic totul este un atac la persoană iar lista de lucruri care pot declanșa furia narcisică este extrem de lungă: când este contrazis, când nu i se acordă tratament special, când ceilalți fac orice care poate să contrazică imaginea sa grandioasă despre sine. Răspunsul său este intrarea în furie narcisică iar ceea ce gândește în acel moment (iar uneori chiar verbalizează) este ceva apropiat de întrebarea „cum îndrăznești?” sau „cum îți permiți?”.

Există două tipuri de furie narcisică:

  • explozivă: narcisicul își iese din fire și atacă orice se află în apropiere (persoane sau obiecte), este violent verbal și/sau fizic
  • pasiv-agresivă: narcisicul se îmbufnează și pedepsește prin tăcere, în timp ce urzește planuri de răzbunare

Narcisicul resimte permanent două niveluri de furie:

  • nivel superficial: îndreptat către sursa percepută a frustrării sale
  • nivel profund: îndreptate asupra propriei persoane

Mecanismul de întărire a acestui comportament este următorul: narcisicul trece de la o stare psihică bună la furie necontrolată pe parcursul a câteva secunde iar celălalt, luat prin surprindere, se supune din frică sau confuzie, ceea ce îl face pe narcisic să concluzioneze că acest comportament funcționează și ar trebui să îl folosească mai des.

Cum te aperi de furia narcisică?

În primul rând trebuie să înțelegi că argumentele logice sau raționale nu vor funcționa și nu vei schimba părerea narcisicului în acel moment. E vorba de controlarea situației și de a fi perceput de către tine ca fiind perfect, nu despre argumente logice. Orice indiciu că pierde controlul sau că nu este perfect în ochii tăi îi va alimenta și mai mult furia așa că va fi nevoie să spui orice are nevoie pentru a se simți din nou în control și admirat de către tine. Sigur, acest lucru e valabil pe termen scurt, pentru a-ți asigura securitatea fizică și emoțională. Ulterior poți decide dacă vrei să mai ajungi într-o situație asemănătoare.

În concluzie

Tulburarea narcisică de personalitate este o afecțiune serioasă și dificil de tratat, chiar și atunci când narcisicul conștientizează situația și cere ajutorul mergând la terapie. Vindecarea este posibilă însă, pentru ca acest lucru să se întâmple, narcisicul trebuie să suporte poziția de vulnerabilitate din cadrul terapiei și să învețe să îndure perceputa poziție de inferioritate dată de onestitatea emoțională absolut necesară pentru ca procesul terapeutic să funcționeze.