18 semne că ai fost crescut de un părinte narcisic

În psihoterapie există ideea că modul în care ai trăit copilăria are o influență crucială asupra dezvoltării și funcționării tale ca adult. Care sunt însă elementele care prezintă riscul cel mai mare și cum se traduc aceste elemente în simptome și comportamente?

Din experiența mea, un risc major îl prezintă situația în care ai crescut alături de părinți narcisici. Părintele narcisic suferă de tulburarea narcisică de personalitate, o tulburare care face ca relațiile cu această persoană să fie în cel mai bun caz dificile și, în cel mai rău caz, abuzive. E important de spus că nu orice părinte abuziv (fizic sau emoțional) este narcisic, însă părinții narcisici sunt întotdeauna abuzivi.

Recent (mai precis în ultimii 5 ani) a început să fie studiat un sindrom nou, anume Sindromul de Victimă a Narcisismului. Acest sindrom afectează de regulă persoanele care au avut o relație îndelungată cu un narcisist, însă cei care au avut părinți cu această tulburare sunt cei mai afectați de consecințe, pentru că un copil are mult mai puține modalități de apărare iar relația părinte-copil creează mediul propice pentru abuzuri. Chiar și atunci când copilul încearcă să se apere, acest lucru îi provoacă vină sau rușine, pentru că este vorba despre părintele său.

Simptomele Sindromului de Victimă a Narcisismului

Victimele narcisismului au multe simptome asociate de obicei traumelor:

• au comportament evitant
• își pierd rapid interesul pentru activități și persoane
• au sentimentul că nu au viitor
• prezintă tulburări alimentare și de somn
• au un sentiment de detașare pronunțată
• manifestă hiper-vigilență
• manifestă iritabilitate
• se sperie ușor
• se simt lipsiți de speranță
• au comportamente de auto-abuzare
• prezintă afecțiuni psiho-somatice (fără cauză biologică)
• au gânduri negative sau chiar suicidare

Victimele narcisismului au frecvent sentimente de umilire, rușine și sunt predispuse la auto-învinovățire. Au început să își asume responsabilitatea pentru abuzul din partea narcisicului, pentru că acesta le spunea constant că este vina lor. Unele dintre aceste victime dezvoltă Sindromul Stockholm (atașament emoțional față de abuzator) și simt nevoia să îi ia apărarea și să-i găsească scuze (comportamentul este extrem de pregnant în ședința de psihoterapie în care începi să sondezi ce se întâmplă și abuzul începe să fie dezvăluit).

Victimele narcisismului au tendința de disociere: de propriul corp, de emoții, de mediul înconjurător. Pentru că au trăit toată copilăria într-o zonă de război și au fost supuși tuturor formelor de control (abuz fizic, mental, emoțional și economic, constrângere, amenințare și intimidare, izolare, învinovățire), victimele sunt obișnuite să trăiască permanent sub amenințarea unui nou abuz. De aceea, disocierea este un mecanism automat de apărare în fața acestui stres permanent și copleșitor.

Când este crescut de un narcisist, acest lucru înseamnă de cele mai multe ori că nevoile copilului sunt rareori satisfăcute de un părintele distras și incapabil de empatie. Un copil are nevoie să se simtă protejat și iubit, iar un părinte narcisic este mai degrabă preocupat de propriile nevoi și interese și prea puțin consumat de grija față de copil.

Un părinte narcisic va încălca limitele personale ale copilului, nu îi va respecta intimitatea, va manipula prin retragerea afecțiunii și a atenției până când copilul face ce i se spune și, în general, va neglija nevoile copilului pentru că este convins că propriile sale nevoi trebuie să aibă mereu prioritate. Întrucât imaginea este extrem de importantă pentru narcisic, acesta va pretinde adesea perfecțiune de la copil.

Rezultatul este că atât părintele cât și copilul vor fi veșnic nemulțumiți de rezultatele obținute de acesta din urmă. Copilul și-ar putea petrece întreaga sa viață încercând să mulțumească pe cineva imposibil de mulțumit. Viața sa va fi închinată căutării obsesive a perfecțiunii, alternată cu perioade de depresie provocată de faptul că nu reușește să atingă acea perfecțiune.

Iată cele 18 semne că ai fost crescut de un părinte narcisic

1. Nu există respect pentru proprietatea și intimitatea ta

Când primești ceva, nu e niciodată permanent: există mereu riscul ca acel ceva să-ți fie luat înapoi, fie ca pedeapsă fie pur și simplu pentru că așa are chef părintele. Dacă îndrăznești să comentezi, ți se răspunde că de fapt lucrul acela nu a fost niciodată al tău, cel mult ți-a fost împrumutat. Tu nu ai posesiuni, tot ce există în casă este al părintelui, pentru că e casa lui. Lucrurile tale sunt date uneori altora chiar în fața ta, mâncarea din farfurie îți poate fi luată oricând, mai ales atunci când ești „neascultător”. Pedeapsa de a merge la culcare nemâncat este frecventă, chiar și pentru lucruri mărunte pe care le-ai făcut (de exemplu, ai avut un anumit ton al vocii când ai spus bună-seara).

Timpul tău este oferit fără să fii consultat iar opiniile tale sunt de fapt ale părintelui, care vorbește pentru tine ca și cum tu nu ai fi decât un apendice, o extensie a sa: vei fi surprins uneori să afli, de exemplu, că nu suporți să mănânci carne de vită, că nu îți place la cinema și că hainele din lână îți irită pielea, cu toate că nu știai toate lucrurile astea despre tine.

Părintele narcisic presupune despre copil că este identic cu el însuși și orice acțiune a copilului care pare să contrazică această idee este interpretată ca sfidare și aspru pedepsită.

Părintele narcisic va discuta despre copil ca și cum acesta nu e prezent și va profita de ocazie pentru a-l critica („Georgel e un băiat foarte liniștit, chiar mă îngrijorează uneori”), pentru a-l umili („Georgel a făcut pe el săptămâna asta, în timp ce era la școală”), pentru a-și demonstra devotamentul de părinte și cât de multe sacrificii face („dragă, știi ce greu este să ai un copil așa de greu de cap?”).

Copilul crescut de un narcisic nu are habar despre ce înseamnă să ai intimitate atunci când ești la baie (pentru că părintele narcisic nu permite spațiu personal și ca atare ușa nu va putea fi încuiată iar atitudinea de stăpân absolut al casei nu îl îndeamnă să bată la ușă înainte să intre) sau în propria sa cameră, dacă are așa ceva. Părintele narcisic trage cu urechea la conversații telefonice, citește e-mailuri sau scrisori care nu îi sunt adresate, pune întrebări indiscrete și scotocește prin obiecte personale, totul sub pretextul că trebuie să știe ce se întâmplă cu copilul său.

Sigur, a avea o conversație cu acesta ar putea să rezolve această problemă fără a viola intimitatea copilului, însă discuțiile deschise sunt o abilitate complet străină narcisicului pentru că, ori de câte ori copilul încearcă să spună ceva, se lovește de critică, ceartă și nemulțumire. Încet-încet, copilul nu va mai răspunde decât prin „bine” la orice întrebare a părintelui.

Orice tentativă de câștigare a autonomiei va fi pedepsită aspru: momente normale de maturizare (precum băieții care încep să se bărbierească sau fetele care încep să poarte machiaj) sunt întâmpinate cu rezistență și sunt permise numai după nenumărate insistențe dar, chiar și atunci, vor exista represalii (numite „consecințe” de părinte, pentru că în acest fel vina pare să aparțină copilului): „dacă ești suficient de mare să te machiezi și să te vezi cu băieți, ești suficient de mare să-ți cumperi singură haine”.

2. Părintele narcisic critică aspru și fără milă

Va rosti sentințe cu privire la copil, întotdeauna spuse pe un ton părintesc și aproape călduros: „mereu ai fost un copil dificil”, „știi că nu ești la fel de inteligent ca alți copii”, „nu ești o fată frumoasă, e nevoie să pui accent pe alte atribute”, „m-ai făcut să trec prin atât de multe probleme, încă de când te-ai născut” (povestea nașterii care a durat 2 zile și 2 nopți și aproape a omorât-o este un lait-motiv comun, scopul fiind de a sublinia copilului cât de mult datorează părintelui) și așa mai departe.

Deseori critica este „dată cu manta” (termen din jocul de biliard care înseamnă că, pentru a lovi o bilă inaccesibilă direct, trebuie să lovești mai întâi marginea suprafeței de joc): cu toate că doar copilul este în cameră, părintele narcisic se va plânge că nimănui nu-i pasă de el, că nu-l ajută nimeni, că toți sunt atât de egoiști și nu-l iubește nimeni de fapt.

Părintele narcisic ridiculizează părerile copilului. Orice remarcă a acestuia este privită cu condescendență și amuzament, ca și cum tocmai a auzit cea mai mare prostie spusă vreodată de cineva, chiar și atunci când nu este deloc așa. Orice spune copilul va fi reprodus de părinte atunci când sunt de față alte persoane, ca o glumă bună. Dacă vor râde toți, copilul va fi profund rușinat.

Părintele narcisic își va manifesta desconsiderarea și prin modalități mai subtile: de exemplu, dacă copilul se plânge de modul în care a fost tratat de alții, părintele va lua partea acelei persoane, chiar dacă nici măcar nu o cunoaște, doar pentru a-i demonstra copilului că nu are dreptate orice ar face.

3. Părintele narcisic minte frecvent, pentru a nu fi nevoit să își asume responsabilitatea pentru propriile comportamente și cuvinte

Ori de câte ori există o miză emoțională, părintele narcisic este înclinat să mintă cu privire la situație: este modul prin care creează conflict și își satisface propria nevoie de dramă și tragedie. Minciunile includ frecvent ce au spus, făcut sau simțit alte persoane iar realitatea este manevrată și forțată să se încadreze în tiparul patologic al narcisicului.

Minciunile sunt de regulă plănuite cu atenție și există mereu posibilitatea de negare și dezvinovățire. Adevărul este mai degrabă distorsionat decât inventat, ceea ce face foarte dificilă combaterea interpretărilor date cu privire la fapte.

Dacă față de persoane mai puțin apropiate manipularea este mai subtilă, față de tine părintele narcisic nu simte că este nevoie să fie atât de precaut așa că de multe ori te va minți în față. Când îi vei aduce aminte de ceva ce a făcut, va spune fie că nu-și amintește episodul fie că ai o imaginație prea bogată. Un alt răspuns tipic este: „a trecut atâta timp de atunci, de ce trebuie să dezgropi mereu trecutul?”.

Dacă vreodată reușești să îl încolțești și este nevoit să admită ce a făcut, părintele narcisic va căuta să minimalizeze situația spunând că este posibil, ca, poate, să fi făcut sau spus ceva care este posibil să te fi deranjat. După cum vezi, totul este relativizat iar asumarea responsabilității lipsește în continuare.

4. Părintele narcisic îți va distruge relațiile cu alte persoane

Părintele narcisic utilizează plenar invidia, disprețul și furia ca emoții distructive de natură să îndepărteze frații unul de celălalt. Când copiii încă locuiesc cu părinții, orice copil care opune rezistență părintelui narcisic va atrage represalii asupra tuturor copiilor și, astfel, furia fraților săi. Aceștia, dacă au fost deja „dresați” să se supună, se vor înfuria pe rebel în loc să își direcționeze furia acolo unde este potrivită, și anume asupra părintelui abuzator.

Relațiile dintre frați rămân reci și distante și după plecarea din casa părintească, mai ales dacă părintele narcisic continuă să controleze comunicarea asigurându-se că toate discuțiile trec pe la el. În felul acesta poate decide ce aude fiecare și poate semăna dramă în viața copiilor. Părintele narcisic cultivă neînțelegerile dintre frați în parte pentru că simte că astfel păstrează controlul asupra vieților lor și, în parte, pentru că scandalul și tensiunile din cadrul familiei îi oferă stimuli mai puternici decât vizionarea unei telenovele.

5. Părintele narcisic îți va transfera responsabilități adulte cât mai rapid posibil

Prietenii tăi nu au fost niciodată bineveniți la tine acasă (pentru că „nu e casa ta, ci a mea”) și, imediat ce ai avut prima slujbă, ai preluat responsabilitatea pentru orice nevoie a ta. Dacă aveai nevoie de haine puteai să ți le cumperi, că doar de acuma „aveai banii tăi”. Poate aveai responsabilități exagerate în casă (de exemplu, unui copil de 10 ani îi poți cere să își facă ordine în cameră dar nu îi poți cere să gătească pentru toată familia) sau poate chiar ai fost părinte pentru unul dintre frații mai mici.

Toată copilăria ta ai fost mereu sprijinul emoțional al părintelui narcisic și, drept urmare, nu ai avut voie să ai nevoi proprii sau să te plângi vreodată de ceva. Ori de câte ori încercai să faci asta îți reamintea toate sacrificiile și suferințele prin care a trecut, cu două implicații majore: prima, că nu ai voie să te plângi pentru că tu nu ai suferit așa de tare și a doua, că îi ești dator pentru toată suferința și e cazul să îți reiei rolul de sprijin emoțional, în loc să te plângi „tot timpul”.

6. Părintele narcisic proiectează în permanență propriile atitudini asupra copiilor

Proiecția are ca scop negarea comportamentelor indezirabile în privința propriei persoane, atribuirea lor ție și pedepsirea ta pentru că le ai. De exemplu, atunci când îți cere ceva de neacceptat și tu refuzi, îți spune printre dinți că veți discuta despre asta când te calmezi și nu mai ești furios. De fapt, părintele narcisic este cel furios însă proiectează furia asupra ta pentru că refuzul tău l-a făcut să simtă rușine pentru cererea exagerată pe care a făcut-o. Cum rușinea este un sentiment intolerabil pentru un narcisic, soluția este să atribuie furia (și implicit rezultatul său –rușinea) altcuiva, adică ție. Iar apoi își poate spune cu satisfacție că nu înțelege de ce are un copil cu care nu se poate discuta nimic pentru că se enervează din orice.

Tactica de a amâna discuția „până te calmezi” îi dă timp și să îți slăbească hotărârea prin tratamentul tăcerii sau prin crize de furie sau plâns, astfel încât să ai o înclinație mai mare să cedezi pur și simplu atunci când subiectul este redeschis.

7. Te face să crezi că începi să îți pierzi mințile

Confruntat cu ceea ce a făcut, părintele narcisic va spune că nu știi despre ce vorbești, că nu-și amintește sau că n-are idee despre ce vorbești. Percepția ta asupra realității este mereu pusă la îndoială, la fel și calitatea memoriei tale, până la punctul în care nu mai ai încredere în propriile amintiri sau gânduri. Este o tactică frecvent întâlnită la tot felul de categorii de abuzatori.

Vei auzi de la părintele narcisic și alte lucruri despre tine, cum ar fi că ești instabil, prea sensibil, că îți închipui lucruri care nu s-au întâmplat, că exagerezi, că ești isteric și irațional. S-ar putea chiar să auzi că ești psihotic și ai nevoie de psihiatru.

Aceste concluzii le va comunica și altora, sub formă de îngrijorare față de tine: nu știe de ce te porți așa irațional și de ce unde atâta furie în privința sa. Se simte foarte rănit de purtarea ta și nu știe ce a făcut ca să merite asta pentru că nu ți-a vrut decât binele pentru că te iubește.

Sunt multe avantaje care decurg din a te face să pari nebun: părintele narcisic e absolvit de orice responsabilitate, a concluzionat că nu ai nici un motiv să fii supărat pe el, e ceva fundamental în neregulă cu tine și credibilitatea ta în fața altora este subminată drastic.

8. Orice formă de abuz poate fi negată printr-o explicație plauzibilă

Indiferent de ce se întâmplă, există întotdeauna o explicație care pune părintele narcisic într-o lumină favorabilă: critica aspră este mascată ca îngrijorare, remarcile pline de cruzime sunt de fapt dovezi de afecțiune, agresivitatea este prezentată ca grijă.

Pentru a ascunde abuzul emoțional, părintele narcisic va avea mereu grijă să nu spui altcuiva ce a făcut și va susține cu tărie principiul conform căruia rufele murdare se spală în familie. Te va critica dur față de alte persoane dar mereu va avea grijă să îmbrace acea critică în forma unei îngrijorări sincere a părintelui față de un copil care nu e tocmai normal. De aceea, copiii unui părinte narcisic vor avea mereu sentimentul că nu îi crede nimeni și că nu înțelege nimeni suferința prin care trec.

9. Părintele narcisic este dominat de invidie

Părintele narcisic este permanent preocupat de a obține ceea ce au alții. Dacă vede ceva de care altcineva este mândru, va face orice pentru a obține la rândul său acel lucru. Dacă nu poate, va critica până la saturație decizia celeilalte persoane de a achiziționa acel obiect.

Părintele narcisic este invidios și pe relațiile dintre alte persoane. Am vorbit deja despre modul în care creează distanță emoțională între frați însă, atunci când aceștia cresc și au propriile familii, părintele narcisic va critica aspru nora sau ginerele, va încerca să distrugă relația de cuplu a copiilor săi și se va amesteca nepermis de mult în creșterea nepoților.

10. Părintele narcisic îți va manipula emoțiile pentru a se alimenta din suferința ta

Aceste comportament este atât de comun încât de multe ori copiii părinților narcisici îi caracterizează ca fiind vampiri emoționali: va spune ceva extrem de deranjant pentru tine cu zâmbetul pe buze, te va împunge exact în punctele tale sensibile.

O formă aparte a acestui comportament combină atragerea atenției cu nevoia ca auditoriul să sufere în acord cu nefericirea sa: părintele narcisic joacă de multe ori rolul de martir, spune că nu e iubit de nimeni, că toți sunt atât de egoiști și că nu vrea decât să moară. Ceea ce ne conduce către următorul punct.

11. Părintele narcisic adoră să fie centrul atenției

Caracteristică a tuturor narcisicilor, în cazul acelora care sunt și părinți există o serie de particularități date de faptul că percep proprii copii drept sursele ideale de atenție și adorație.

Indiferent de situație, părintele narcisic va căuta să atragă atenția asupra sa sau să strice momentul ori de câte ori altcineva este în centrul atenției, inclusiv unul dintre copiii săi. Pe măsură ce îmbătrânește, părintele narcisic se poate folosi inclusiv de provocările îmbătrânirii și limitările inerente acestui proces. Pentru a provoca dramă și a-ți atrage atenția, ar putea să își neglijeze sănătatea sau să meargă până acolo încât chiar să facă lucruri despre care știe că îi vor face rău.

12. Părintele narcisic are un comportament discriminatoriu față de copiii săi

Este obișnuit ca părintele narcisic să aleagă un „copil de aur” și o „oaie neagră”. Copilul de aur primește tratament preferențial iar părintele narcisic se identifică cu acesta însă doar atâta timp cât copilul face exact ceea ce îi cere părintele. Copilul de aur trebuie îngrijit asiduu de toți membrii familiei, mai ales de oaia neagră care nu are voie să aibă nevoi proprii. Copilul de aur nu greșește niciodată, oaia neagră e mereu vinovată.

Acest lucru contribuie la separarea dintre frați iar această separare este întreținută de părinte prin comportament favorizant și nedrept.

În funcție de numărul copiilor din familie, poate fi vorba de mai mulți copii de aur și de mai multe oi negre. Dacă vorbim de un copil unic, atunci aproape întotdeauna acesta este oaie neagră.

13. Părintele narcisic își terorizează copilul

Pentru toți abuzatorii, frica este modalitatea cea mai bună de a menține controlul asupra victimei iar părintele narcisic își antrenează permanent copilul să răspundă la acest stimul, inclusiv atunci când nu este de față. Chiar și atunci când crește, copilul continuă să simtă acea teamă, reactivată oricând de o privire anume a părintelui sau de o simplă ridicare din sprânceană.

Nu toți narcisicii abuzează fizic dar, când o fac, acest abuz poate lua forme greu de demonstrat. De exemplu, copilul nu va fi bătut cu sălbăticie astfel încât abuzul fizic să poată fi demonstrat dar va fi închis afară din casă, eventual în frig, câteva ore. O altă formă de abuz este refuzul de a te apăra de alți agresori sau îndemnarea altora să te agreseze: de exemplu, dacă părintele narcisic este mama, ar putea să îl încurajeze pe tată să te lovească, pentru că nu ai fost ascultător.

14. Tu ești mereu cel vinovat pentru ce ți se întâmplă

Pe lângă abuzul în sine, o formă mai perversă de abuz este incriminarea ta pentru ce ți se întâmplă. Tu ești vinovat pentru că te-a pedepsit, dacă erai un copil ascultător nu „forțai” pedeapsa. Așa cum stau lucrurile însă, fiind ceva în neregulă cu tine, nu a avut de ales. Doar nu era să te lase să apuci pe căi greșite…
Părintele narcisic îți va spune că l-ai supărat atât de tare încât nici măcar nu mai poate să gândească limpede. Doar știi cât de greu îi e? De ce nu poți fi și tu un copil înțelegător? De-asta ai mâncat bătaie.

15. Părintele narcisic este extrem de sensibil la critică

Dacă îl critici, va interpreta acest comportament ca sfidare iar pedeapsa va fi dură și rapidă.

16. Părintele narcisic are un comportament infantil

Dacă refuzi să te lași manipulat, o mamă narcisică de exemplu va izbucni în plâns amar spunând că n-o iubești, pentru că dacă ai fi iubit-o ai fi lăsat-o să facă ce vrea. Îți va spune că ai rănit-o și vei regreta ce ai făcut după ce ea va fi moartă.

Chiar și când erai copil, dacă îi arătai că un comportament nu este în regulă, îți spunea că și tu ai făcut ceva care, în mintea sa, era comparabil. Ca și cum comportamentul unui copil justifică din partea unui adult un comportament asemănător. Pentru narcisic însă, a fi chit este un lucru extrem de important. De câte ori faci ceva care nu îi convine, o să vezi tu ce pățești.

17. Părintele narcisic nu simte că greșește niciodată

Nu vei auzi scuze sincere de la un părinte narcisic, indiferent de ce a făcut. Există mereu o justificare, o cauză iar de multe ori acea cauză ești chiar tu (ai uitat că e ceva în neregulă cu tine?).

Scuzele sunt de forma „îmi pare rău că ți s-a părut că te-am umilit în fața rudelor”, „îmi pare rău dar a fost doar o glumă, nu mai fi așa sensibil” și clasica „îmi pare rău că propriul meu copil simte nevoia să mă facă să mă simt prost și să mă rănească”.

18. În ultimă instanță, începe să-și plângă de milă

Când nu mai are de ales și toate strategiile de diversiune au dat greș, părintele narcisic începe să își plângă de milă. E un martir care s-a sacrificat pentru familie și copii iar aceștia nu văd tot ceea ce a făcut pentru ei. Se simte atât de rău încât nu vrea decât să moară.

Asumarea responsabilității pentru ce a făcut lipsește cu desăvârșire. Mai mult, dacă nu răspunzi la această suferință afișată ostentativ, tu vei fi din nou personajul negativ. Cum poți să stai indiferent la suferința părintelui tău?

Modul în care părintele narcisic afectează dezvoltarea emoțională și psihologică a copilului

Părintele narcisic nu consideră copilul o persoană diferită de sine ci mai degrabă o extensie a sa, o oglindă sau chiar un servitor. De aceea, copilăria alături de un părinte narcisic este una dintre cele mai traumatizante experiențe prin care poate să treacă cineva. Iar, datorită condiționării de a accepta abuzul, acesta se perpetuează mult după ce copilul crește și pleacă de acasă.

Copiii părinților narcisici cresc simțindu-se lipsiți de voință, putere și deconectați de Sinele Real. Vocea critică a părintelui începe să fie interiorizată încă din copilărie așa că, la maturitate, prezența părintelui critic nu mai este necesară: persoana se critică pe sine în permanență. Este la fel de nemiloasă în auto-critică precum era părintele în copilărie. Dacă te regăsești în această situație, aruncă o privire la minicursul meu despre „Cum să oprești auto-critica”, dând click aici.

Acești copii cresc cu un sentiment acut de inferioritate, cu teamă de respingere și pedeapsă și, ca atare, sunt adesea perfecționiști. Aceste persoane cresc convinse că nu au dreptul să aibă nevoi și că, dacă exprimă vreo cerere de la alții, vor fi respinși.

Intervenția terapeutică în cazul Sindromului de Victimă a Narcisismului

Intervenția terapeutică este complexă și de durată. Nu numai că trebuie adresate toate condiționările antrenate de părintele narcisic dar trebuie însușite și mecanisme mature și constructive de apărare și auto-control.

În primul rând, pacientul va fi învățat că are o voce proprie, chiar dacă nu i s-a permis niciodată să și-o facă auzită. Dobândirea propriei voci îi va permite apoi să își conștientizeze propriile nevoi și să le comunice altora, să își îmbunătățească relațiile cu alte persoane, să iasă din relații abuzive, toxice sau codependente (pentru că cineva afectat de acest sindrom către astfel de relații tinde). Dacă te lupți să ieși dintr-o relație care îți face rău, ai aici detalii despre ghidul meu care te învață cum să te eliberezi dintr-o astfel de relație.

Reconectarea cu Sinele Real se poate realiza prin activități creative și artistice. O atenție deosebită se poate acorda artelor interpretative, dacă persoana este interesată de astfel de activități. Artele interpretative sunt acelea în care artistul este simultan și creatorul și produsul demersului artistic: dansul și teatrul sunt exemplele cele mai la îndemână.

Artele interpretative permit nu doar reconectarea cu Sinele Real ci și creșterea inteligenței corporale. Nu doar mintea copilului a învațat să se teamă de părinte și de oameni în general ci și corpul său. Inteligența corporală crescută permite persoanei să învețe că mai există și alte opțiuni, în afară de încordarea permanentă în așteptarea unei lovituri sau a unei insulte. Dacă artele interpretative nu sunt de interes, beneficii similare se pot obține prin practicarea regulată a unei activități sportive.

În cazul în care consideri că aceste lucruri se aplică în cazul tău, mă poți căuta ca să discutăm.

Schimbarea este posibilă dacă ești dispus să faci efortul necesar, efort care nu îți ascund că este unul considerabil.