S-a întâmplat ceva. Ai încercat ceva sau ți s-a oferit ceva într-un context terapeutic, într-un cadru de wellness, într-un retreat și ceva ți s-a părut greșit. Nu greșit în felul în care lucrurile inconfortabile par greșite. Greșit în felul în care o încălcare a spațiului tău pare greșită. Nu ești sigur că poți explica. Dar ești suficient de sigur ca să fii aici, încercând să înțelegi ce s-a întâmplat.

Pe scurt: Întrebarea dacă o modalitate de vindecare intră în conflict cu credința creștină nu își găsește răspunsul într-o listă de practici aprobate și interzise. Își găsește răspunsul într-un cadru: un set de întrebări clare care pot fi aplicate oricărei modalități, în orice context, de către orice persoană a cărei credință este realitatea orientativă a vieții sale. Acest articol oferă acest cadru. Abordează cele trei întrebări care contează cu adevărat (care este mecanismul, în ce se are încredere și ce viziune asupra lumii este necesară) și le aplică peisajului culturii contemporane de wellness și vindecare cu precizia clinică și seriozitatea teologică pe care ambele le necesită. Este scris pentru persoana a cărei experiență cu una dintre aceste modalități a lăsat-o zdruncinată, nesigură sau afectată în liniște și care are nevoie de ceva mai util decât o listă de interdicții.

1. Înainte de cadru: Ceea ce întrebi de fapt

Întrebarea pe care o porți nu este, în majoritatea cazurilor, una teologic abstractă. A apărut din experiență: ceva specific care s-a întâmplat într-o sesiune, un retreat, cabinetul unui practician sau un grup care pretindea că oferă vindecare și a produs altceva decât vindecare. Ceva care s-a simțit, într-un registru pe care nu-l poți articula pe deplin, ca o deschidere a unei uși care ar fi trebuit să rămână închisă. Sau o prezență care nu era prezența pe care o cunoști. Sau o perioadă ulterioară de aplatizare spirituală, confuzie sau tulburare pentru care cadrul terapeutic în care operai nu avea un limbaj.

Sau poate că experiența în sine nu a fost în mod clar negativă, ci pur și simplu a fost puternică într-un mod care a ridicat întrebarea despre sursa sa. Experiențele puternice nu au toate aceeași origine, iar tradiția creștină a știut întotdeauna acest lucru. Testul spiritelor nu este o superstiție medievală. Este o competență teologică și spirituală serioasă pe care cultura contemporană a wellness-ului a abandonat-o complet, cu consecințe care apar acum în cabinetele clinice cu o frecvență tot mai mare.

Nu ești aici pentru că ești credul sau speriat. Ești aici pentru că s-a întâmplat ceva pentru care cadrele tale actuale (clinice, spirituale sau ambele) nu te-au pregătit în mod adecvat și ai nevoie de un instrument mai precis pentru a înțelege acel lucru decât cel pe care îl ai în prezent.

Acest articol este acel instrument. Nu îți va oferi o listă. Îți va oferi un cadru, unul care se aplică întregului peisaj al culturii vindecătoare contemporane și care este suficient de riguros pentru a satisface atât examinarea clinică, cât și pe cea teologică și care onorează inteligența unei persoane care își ia în serios atât credința, cât și căutarea vindecării autentice.

2. De ce o listă nu te va ajuta

Instinctul de a răspunde la această întrebare cu o listă (modalități aprobate pe de o parte, interzise pe altă parte) este de înțeles, dar insuficient din punct de vedere clinic. Este insuficient din trei motive care contează din punct de vedere practic, nu doar teoretic.

Prima este că aceeași modalitate poate fi practicată în moduri care sunt curate din punct de vedere spiritual și în moduri care sunt problematice din punct de vedere spiritual, depinzând în întregime de orientarea practicantului, de cadrul în care este oferită și de intenția care organizează sesiunea. Respirația efectuată de un practicant cu rădăcini fiziologice concentrat pe reglarea sistemului nervos nu este aceeași practică cu respirația efectuată de un șaman care invocă ghizi spirituali, chiar dacă tiparul de respirație este identic. O listă care fie aprobă, fie interzice „respirația” ca categorie nu a spus nimic util despre niciuna dintre experiențe.

Al doilea motiv este că peisajul wellness-ului și al vindecării se schimbă mai repede decât poate urmări orice listă. Apar continuu modalități noi, modalitățile existente sunt reambalate sub denumiri diferite, iar presupunerile spirituale înrădăcinate în orice practică dată se schimbă în funcție de momentul cultural și de comunitatea specifică care o oferă. Un cadru care vă ajută să evaluați ce se întâmplă de fapt într-un context specific este mai durabil decât orice enumerare a ceea ce se întâmpla în contextele pe care altcineva le-a evaluat la un moment dat anterior.

Al treilea și cel mai important motiv este că o listă antrenează pasivitatea mai degrabă decât discernământul. Persoana care a memorat o listă de practici aprobate și interzise nu și-a dezvoltat capacitatea de a evalua situații noi. Persoana care a interiorizat un cadru de discernământ a făcut asta. Tradiția creștină a fost întotdeauna mai interesată de formarea unor oameni cu discernământ decât de producerea de interdicții cuprinzătoare, deoarece interdicțiile au limite și margini, iar dușmanul, în sens teologic, operează tocmai la margini.

3. Taxonomia care contează cu adevărat

Înainte de cadrul în sine, este necesară o clarificare privind taxonomia, deoarece cea mai frecventă eroare în relația creștină cu modalitățile de vindecare este cea categorică, mai degrabă decât cea evaluativă.

Întrebarea nu este care modalitate. Întrebarea este care practician, care orientare și care pacient și ce se întâmplă de fapt în spațiul dintre ele.

Aceasta nu este o poziție relativistă. Este una precisă. Recunoaște că mecanismul unei practici poate fi uneori separat de pretenția spirituală care i-a fost atașată și că orientarea spirituală a persoanei care o practică și o primește este variabila care determină dacă separarea se menține sau se prăbușește.

Un pacient creștin care primește EMDR de la un clinician care îl folosește ca instrument de procesare a traumei, bazat pe principii neurologice, fără nicio încadrare spirituală, se află într-o situație categoric diferită față de un pacient care primește EMDR de la un practician care îl folosește ca portal către „amintiri din vieți anterioare” sau „contacte spirituale”. Protocolul poate părea identic din exterior. Dar realitatea spirituală a ceea ce se întâmplă nu este identică.

În schimb, o modalitate al cărei mecanism nu poate fi separat de pretenția sa spirituală, unde vindecarea oferită este atribuită explicit canalizării unei forțe spirituale neidentificate, invocării ghizilor spirituali, manipulării unui câmp energetic a cărui existență nu este fiziologică, ci metafizică, nu poate fi asigurată prin bunele intenții ale pacientului. Orientarea practicantului este variabila principală în aceste cazuri și nu se află sub controlul pacientului.

Taxonomia, așadar, nu este o listă fixă de categorii. Este o întrebare aplicată fiecărei întâlniri specifice: poate fi separat mecanismul a ceea ce este oferit de pretenția sa spirituală sau este pretenția spirituală mecanismul în sine?

4. Cele 3 întrebări de discernământ

Cadrul care urmează este alcătuit din trei întrebări. Ele nu sunt independente, funcționează împreună, iar pentru o evaluare completă ai nevoie toate trei. Dar pot fi aplicate secvențial, iar răspunsul la prima determină adesea modul în care următoarele două trebuie ponderate.

Cele 3 întrebări sunt:

Care este mecanismul real prin care este atribuită vindecarea? Schimbarea este produsă de Dumnezeu, printr-un proces fiziologic sau psihologic natural pe care Dumnezeu l-a construit în persoana umană sau de o forță spirituală care nu este nici identificată drept Sfântul Duh, nici nu este responsabilă de vreun cadru biblic?

Ce se cere de la încrederea ta? Implicarea în această practică necesită să-ți îndrepți încrederea către altceva decât Dumnezeu, ceva precum o energie, o tehnică, autoritatea spirituală a unui practicant, o substanță, un principiu cosmic? Și dacă da, care este natura acelui obiect alternativ de încredere?

Ce viziune asupra lumii este necesară? Implicarea deplină în această practică necesită acceptarea, implicită sau explicită, a unei viziuni asupra persoanei umane, asupra vindecării, asupra lumii spirituale sau asupra căii către plenitudine care contrazice ceea ce tradiția creștină a înțeles a fi adevărat în legătură cu aceste lucruri?

Fiecare dintre aceste întrebări necesită dezvoltare. Următoarele trei secțiuni oferă aceste informații.

5. Întrebarea unu: Care este mecanismul de fapt?

Chestiunea mecanismului este cea mai precisă din punct de vedere clinic dintre cele trei și este locul unde se fac cele mai importante distincții.

Dumnezeu a creat persoana umană ca o unitate trup-minte-suflet, cu capacități naturale de vindecare, reglare și restaurare, care operează prin mecanisme fiziologice și psihologice identificabile. Acestea nu sunt mecanisme spirituale în sens supranatural, ci sunt mecanismele naturale ale unei creații a cărei complexitate și capacitate de autovindecare sunt ele însele dovezi ale Creatorului său. Capacitatea sistemului nervos de reglare, plasticitatea creierului în procesarea amintirilor traumatice, capacitatea corpului de a descărca stresul stocat prin mișcare și respirație, acestea sunt mecanisme date de Dumnezeu, iar o intervenție clinică care funcționează prin intermediul lor nu este problematică din punct de vedere spiritual pur și simplu pentru că a fost dezvoltată de un cercetător secular sau pentru că a fost adoptată de comunitățile New Age.

Mecanismul devine semnificativ spiritual atunci când vindecarea nu este atribuită acestor procese naturale, ci către altceva: un câmp energetic impersonal a cărui existență este metafizică mai degrabă decât fizică, un ghid spiritual a cărui identitate și loialitate sunt nespecificate, o forță cosmică pe care practicantul pretinde că o canalizează prin mâinile sau intenția sa. Acestea nu sunt descrieri ale proceselor naturale de vindecare. Sunt descrieri ale agenților spirituali, iar tradiția creștină este clară în ceea ce privește faptul că agenții spirituali nu sunt toți de aceeași origine sau de același caracter și că invitația de a primi ceva dintr-o sursă spirituală neidentificată este o invitație care necesită cel mai serios discernământ.

Testul practic pentru întrebarea mecanismului este acesta: dacă ai elimina pretenția spirituală din practică, ar mai face practica ceva? EMDR fără pretenția spirituală procesează în continuare amintirile traumatice prin stimularea bilaterală a sistemului nervos. Reiki fără pretenția spirituală, fără canalizarea ki-ului prin mâinile unui practicant, reprezintă doar mâini care se odihnesc pe un corp producând căldură. Mecanismul EMDR nu constă în pretenția sa spirituală. Mecanismul Reiki da. Distincția nu este deloc subtilă odată ce aplici testul.

6. Întrebarea a doua: În ce se cere ca persoana să aibă încredere?

Întrebarea despre încredere este cea mai personală dintre cele trei, deoarece necesită o examinare sinceră a ceea ce se bazează de fapt în momentul implicării. Nu ceea ce se afirmă despre practică în marketingul acesteia, ci ceea ce presupune experiența internă a participării.

Credința creștină face o afirmație specifică și nenegociabilă cu privire la obiectul adecvat al încrederii în contextul vindecării și transformării: că încrederea supremă aparține lui Dumnezeu și că orice practică, tehnică, substanță sau persoană care se poziționează ca agent principal al vindecării ocupă o poziție care aparține altcuiva. Aceasta nu este o afirmație că mijloacele secundare sunt ilegitime: medicina, terapia, comunitatea și o gamă largă de mijloace umane și naturale sunt susținute în mod constant în tradiția creștină ca expresii ale îngrijirii și milei lui Dumnezeu. Afirmația se referă la asupra ce este îndreptată încrederea supremă și dacă mijloacele folosite sunt prezentate ca un canal al îngrijirii lui Dumnezeu sau ca un înlocuitor pentru acesta.

Practicile care nu trec acest test nu sunt în primul rând cele explicit oculte, deoarece acestea sunt de obicei ușor de recunoscut. Pericolele mai subtile sunt reprezentate de practicile care pretind că accesează vindecarea prin autoritatea spirituală personală a practicantului, prin alinierea voinței pacientului cu un principiu cosmic sau prin tehnici prezentate ca fiind eficiente independent de orice referire la Dumnezeu. Legea atracției pică total la acest test, deoarece poziționează propria conștiință a practicantului ca sursă de vindecare, ceea ce este o afirmație pe care viziunea creștină asupra lumii nu o poate acomoda. Vindecarea Theta nu trece testul. Anumite versiuni de vindecare energetică nu îl trec. Nu pentru că vindecarea a avut loc prin ele, ci pentru că încrederea de care aveau nevoie a fost îndreptată departe de Dumnezeu și către altceva. Vindecarea poate avea loc prin multe mijloace, iar apariția ei nu validează automat cadrul în care a fost obținută.

Întrebarea internă de diagnostic este simplă și necesită onestitate: în această practică, pe ce mă bazez de fapt? Dacă răspunsul este Dumnezeu, care lucrează printr-un proces natural pe care această tehnică îl facilitează, atunci răspunsul este teologic valid. Dacă răspunsul este tehnica în sine, energia practicantului, vibrația cristalului sau spiritul plantei, atunci încrederea a fost direcționată greșit, indiferent de rezultatele produse.

7. Întrebarea trei: Ce viziune asupra lumii este necesară?

Întrebarea privind viziunea asupra lumii operează la cel mai profund nivel dintre cele trei, deoarece nu abordează experiența imediată a unei practici, ci efectul cumulativ al implicării susținute în aceasta asupra cadrului în care pacientul se înțelege pe sine, lumea și locul său în ea.

Fiecare modalitate de vindecare poartă presupuneri antropologice, credințe implicite sau explicite despre ceea ce este o persoană umană, ce este în neregulă cu ea și ce e nevoie să se întâmple pentru vindecare autentică. Aceste presupuneri nu sunt întotdeauna enunțate, dar sunt întotdeauna prezente, iar implicarea pe termen lung într-o modalitate a cărei antropologie este incompatibilă cu antropologia creștină produce, în timp, o reorientare treptată a cadrului interpretativ al pacientului în moduri care pot să nu fie imediat vizibile, dar sunt semnificative clinic și spiritual.

Antropologia creștină care oferă baza evaluativă este specifică: persoana umană este o unitate trup-minte-suflet creată după chipul lui Dumnezeu, a cărei problemă principală nu este dezechilibrul energetic, datoria karmică, autoactualizarea insuficientă sau chakrele nealiniate, ci separarea de Dumnezeu pe care o produce păcatul și pe care răscumpărarea lui Hristos o vizează. Vindecarea, în acest cadru, nu este în primul rând restaurarea funcționării optime, ci este restaurarea relației dintre ființa umană și Creatorul său, cu toate beneficiile fiziologice, psihologice și relaționale pe care le produce relația ca rod.

O modalitate a cărei viziune asupra lumii presupune reîncarnarea drept cadru pentru înțelegerea suferinței prezente (regresia în viețile anterioare, anumite forme de vindecare bazată pe karmă) necesită ca pacientul să accepte o viziune asupra personalității umane pe care tradiția creștină a identificat-o în mod constant ca fiind incompatibilă. Problema nu este că ședința va produce neapărat daune spirituale dramatice. Problema este că implicarea susținută într-un cadru organizat în jurul reîncarnării instalează treptat antropologia acelui cadru ca lentilă interpretativă prin care pacientul își înțelege experiența, ceea ce este o formă de cateheză în direcția greșită.

În mod similar, modalitățile organizate în jurul panteismului (presupunerea că divinul este difuzat prin întreaga creație și accesibil prin alinierea cu energiile naturale sau conștiința universală) necesită ca pacientul să trăiască, chiar dacă temporar, într-o viziune asupra lui Dumnezeu care este incompatibilă cu înțelegerea creștină a unui Creator personal, transcendent, distinct de creație și cunoscut prin revelație, mai degrabă decât prin manipulare energetică.

Chestiunea viziunii asupra lumii nu presupune ca fiecare element al contextului cultural al unei practici să fie verificat teologic înainte de implicare. Necesită ca presupunerile antropologice necesare pentru o participare deplină să fie examinate cu onestitate în raport cu cadrul creștin pe care pacientul încearcă să îl mențină.

8. Testul separabilității: Unde se trage de fapt linia

Cele trei întrebări, aplicate împreună, produc un test practic care poate fi enunțat simplu: poate fi separat mecanismul acestei practici de pretenția sa spirituală sau pretenția spirituală este mecanismul în sine?

Acolo unde separarea este posibilă, unde procesul de vindecare operează prin mecanisme naturale, fiziologice sau psihologice, date de Dumnezeu, care pot fi primite fără a îndrepta încrederea către un agent spiritual necreștin sau a adopta o viziune asupra lumii incompatibilă, practica poate fi utilizată cu discernământ, într-un context orientat spre Dumnezeu, cu un practician al cărui cadru este fie clinic neutru, fie explicit creștin.

Acolo unde separarea nu este posibilă, unde vindecarea oferită este atribuită unui mecanism care este în sine o revendicare spirituală, unde încrederea necesară este încrederea într-o forță spirituală neidentificată, unde viziunea asupra lumii necesară este una care contrazice direct antropologia creștină, practica nu poate fi făcută sigură doar prin bunele intenții ale pacientului sau prin căldura personală a practicantului.

Aplicarea acestui test la peisajul modalităților contemporane de wellness produce o imagine considerabil mai nuanțată decât o listă de interdicții, dar și una mult mai utilă:

Practici în care separarea este în general posibilă: EMDR utilizat ca instrument de procesare a traumelor neurologice. Terapii somatice care abordează răspunsurile la stres stocate de organism prin mecanisme fiziologice. Practici de mindfulness debarasate de cadrul lor metafizic budist și reorientate către atenție și reglare. Lucrul cu umbra și abordările copilului interior utilizate pentru a examina tiparele inconștiente, mai degrabă decât pentru a invoca o cosmologie jungiană. Lucrul cu respirația utilizat pentru reglarea fiziologică, mai degrabă decât pentru experiența transpersonală. TCC și derivatele sale. Practic toate abordările psihoterapeutice bazate pe dovezi, indiferent de cadrul secular în care au fost dezvoltate.

Practici în care separarea nu este posibilă: Reiki și toate formele de vindecare energetică care atribuie vindecarea canalizării unei forțe spirituale neidentificate prin intermediul practicantului. Meditația transcendentală în forma sa autentică, al cărei mecanism este conexiunea mantrei cu invocarea zeității hinduse, nu doar efectele sale de relaxare. Ceremonii de medicină a plantelor al căror scop explicit este contactul cu entități spirituale. Regresia în vieți anterioare, al cărei mecanism necesită reîncarnare ca și cadru factual. Practici de vindecare șamanice care operează prin invocarea spiritelor. Legea atracției în toate aplicațiile sale terapeutice. Vindecarea Theta. Orice practică ce identifică explicit agentul vindecător drept un ghid spiritual, o energie cosmică sau o conștiință universală care nu este Dumnezeul revelației creștine.

Practici care necesită discernământ de la caz la caz: Yoga, unde practica fizică este separabilă de mecanismul său spiritual doar în măsura în care contextul specific le-a separat cu adevărat, ceea ce depinde considerabil de context. Terapia bazată pe mindfulness, care poate fi cu adevărat seculară în aplicarea sa clinică sau poate purta presupuneri antropologice budiste, în funcție de modul în care este predată. Lucrul cu constelațiile familiale, care poate fi o lentilă sistemică utilă sau poate fi practicată prin invocarea explicită a spiritelor ancestrale, în funcție de practicant. Hipnoterapia, care este legitimă clinic în aplicații care nu implică stări alterate utilizate pentru contactul spiritual sau instalarea unei viziuni asupra lumii.

Testul nu este numele modalității. Testul este ceea ce se întâmplă de fapt în întâlnirea specifică.

9. Când ceva a mers deja prost

Această secțiune este destinată persoanei cu care a început articolul, cea pentru care întrebarea a apărut nu ca o anchetă teoretică, ci ca urmare a unei experiențe.

Ceva s-a întâmplat. Și cele trei întrebări de mai sus, aplicate retrospectiv la ceea ce ai trăit, ar putea produce acum răspunsuri clarificatoare dar și tulburătoare în același timp. Mecanismul a fost o revendicare spirituală. Încrederea era îndreptată către ceva ce nu poți identifica acum cu încredere. Viziunea asupra lumii necesară nu era cea pe care încercai să o trăiești.

Realitatea clinică și teologică a acestei situații necesită onestitate pe mai multe niveluri simultan.

În primul rând: experiențele spirituale care produc tulburare, confuzie sau un sentiment de violare nu sunt automat dovezi ale activității demonice în vreun sens dramatic. Sistemul nervos uman, expus la stimuli neobișnuiți într-o stare alterată sau extrem de sugestibilă, este capabil să genereze experiențe care sunt profunde sau semnificative spiritual și care sunt, de fapt, produsul unor procese neurologice normale care funcționează în condiții neobișnuite. Discernământul presupune să ținem cont de această posibilitate alături de cea teologică, fără a ne opri prematur la o singură explicație.

În al doilea rând: tradiția creștină ne învață că agenții spirituali de origine non-divină sunt reali, că operează în lume și că practicile care implică invocarea deliberată a unor forțe spirituale neidentificate comportă un risc spiritual autentic. Este înțelepciunea acumulată a unei tradiții care a luat în serios dimensiunea spirituală a experienței umane timp de două mii de ani. Tăcerea lumii clinice contemporane cu privire la această dimensiune nu o face mai puțin reală. Face ca lumea clinică să fie mai puțin echipată pentru a aborda ceea ce întâlnește cu o frecvență tot mai mare.

În al treilea rând: ceea ce ți s-a întâmplat nu este în afara razei de acțiune a unei vindecări autentice. Daunele (spirituale, psihologice sau ambele) care pot rezulta dintr-o întâlnire cu practici de vindecare problematice din punct de vedere spiritual sunt reale și pot fi abordate. Necesită același tip de muncă clinică care abordează orice experiență dezorientantă semnificativă: o examinare onestă a ceea ce s-a întâmplat, sprijin calificat în procesarea efectelor sale asupra sistemului nervos și a conceptului de sine și un cadru suficient de amplu pentru a cuprinde atât dimensiunea psihologică, cât și cea spirituală a ceea ce explorezi.

Acest cadru este ceea ce o abordare clinică integrată (una care ia în serios atât psihologia, cât și religia, în loc să o ignore pe una pentru a o acomoda pe cealaltă) este concepută în mod specific să o ofere.

10. Cum arată o integrare autentică

Răspunsul la confuzia spirituală a culturii wellness nu este doar psihologia clinică și nici doar teologia. Este integrarea lor autentică, ceea ce înseamnă, în mod specific, o abordare clinică ce aduce întreaga rigoare a înțelegerii psihologice în experiența persoanei, fără a trata dimensiunea spirituală ca fiind irelevantă sau egală cu cea psihologică.

Practicile discutate în acest articol există deoarece există nevoi umane autentice: nevoia de vindecare după traume, de ameliorare a anxietății și a stresului cronic, de o intervenție care să ajute persoana să se simtă cu adevărat văzută și înțeleasă. Aceste nevoi sunt reale, iar tradiția creștină nu impune ca ele să rămână nesatisfăcute: ea oferă, prin combinarea psihologiei clinice și a îngrijirii bazate pe credință, resurse pentru abordarea lor, resurse care sunt atât fundamentate științific, cât și coerente spiritual.

Dereglarea sistemului nervos pe care Reiki pretinde că o abordează prin canalizarea energiei poate fi abordată prin intermediul reglării somatice, al cărei mecanism este fiziologic și a cărui orientare este către Dumnezeul care a creat sistemul nervos. Tiparele inconștiente pe care regresia în viețile anterioare pretinde că le accesează prin reîncarnare pot fi abordate prin psihologia profundă, în special prin cadrul adlerian al logicii private și al stilului de viață, al cărui mecanism este psihologic și ale cărui rezultate nu necesită ca pacientul să accepte nicio cosmologie incompatibilă cu antropologia creștină. Întrebările legate de semnificație pe care ceremoniile fitoterapiei pretind că le abordează prin experiența mistică indusă chimic pot fi abordate prin integrarea muncii clinice și a unui angajament teologic autentic cu întrebările la care numai credința poate răspunde.

Integrarea autentică nu necesită renunțarea la rigoarea clinică sau la integritatea teologică. Necesită un practician care să le respecte pe amândouă și să aibă un cadru suficient de amplu pentru a aborda persoana în ansamblu, în profunzimea pe care o reprezintă de fapt.

Dacă ai ajuns la acest articol fără un cadru religios solid sau dacă cineva la care ții pornește de la principii seculare pentru aceste întrebări, un articol suplimentar abordează același peisaj dintr-un unghi diferit. „Punct orb al industriei de wellness” pledează pentru prudență fără un punct de referință teologic, folosind observația clinică și mecanismele a ceea ce fac aceste practici în realitate. Riscurile descrise acolo sunt reale pentru toată lumea, fie că ești credincios sau nu.

Citește-l aici →

11. Este acesta următorul tău pas?

Dacă s-a întâmplat ceva, dacă experiența care te-a adus la acest articol ți-a produs o dezorientare atât spirituală, cât și psihologică, și o parcurgi fără un cadru adecvat care să cuprindă ambele dimensiuni, atunci cel mai sincer pas următor este o conversație clinică ce le ia în serios pe amândouă.

Nu o conversație pastorală care abordează dimensiunea spirituală și o pune între paranteze pe cea psihologică. Nu o conversație clinică care abordează dimensiunea psihologică și o pune între paranteze pe cea spirituală. O conversație în care ambele sunt prezente, niciuna nu este subordonată celeilalte, iar imaginea completă a ceea ce trăiești poate fi examinată cu precizia pe care o merită.

Ședința de Aliniere este o consultație diagnostică de 50 de minute, concepută exact pentru acest scop. Nu este o sesiune organizată în jurul unui simptom prezent. Este o evaluare clinică a întregii persoane (corp, minte și suflet), inclusiv dimensiunea sufletului: credința, întrebările, experiența spirituală sau dezorientarea, lucruri pentru care majoritatea contextelor clinice nu au un limbaj specific.

Dacă ți s-a spus, implicit sau explicit, că credința ta este o variabilă care trebuie pusă în paranteză în timp ce se desfășoară munca clinică reală, te-ai aflat în contextul clinic greșit. Credința nu este o complicație care trebuie gestionată. Este o dimensiune a persoanei care necesită aceeași atenție sinceră și riguroasă ca orice altă dimensiune. În Ședința de Aliniere, o primește.

Aplică pentru sesiunea de aliniere →

12. Întrebări frecvente

Este vreodată acceptabil ca un creștin să folosească o practică cu origini necreștine? Da, cu precizia oferită de testul de separabilitate. Originea unei practici este clinic și teologic mai puțin semnificativă decât mecanismul său, cerințele de încredere și viziunea asupra lumii pe care o necesită pentru o participare deplină. Practic, toată psihologia contemporană are origini seculare sau necreștine. Ceea ce contează este dacă ceea ce face de fapt practica poate fi recepționat fără a îndrepta încrederea către un agent spiritual necreștin sau a adopta o viziune asupra lumii incompatibilă. Multe practici cu origini necreștine pot fi utilizate într-un cadru creștin. Altele nu pot fi utilizate, indiferent de modul în care sunt reîmpachetate.

Am avut o experiență pozitivă puternică într-o practică pe care acest articol o identifică ca fiind problematică spiritual. Înseamnă asta că experiența nu a fost reală? Experiența a fost reală. Sursa ei necesită discernământ, iar sursa ei nu este confirmată de calitatea ei pozitivă. Tradiția creștină a recunoscut întotdeauna că experiențele puternice, de revelație și chiar vindecare aparentă pot apărea prin mijloace care nu sunt de origine divină. Testul unei experiențe nu este intensitatea ei sau beneficiul ei aparent pe termen scurt, ci ceea ce a cerut de la încrederea ta, ce viziune asupra lumii a instalat și care sunt efectele ei de durată asupra relației tale cu Dumnezeu și a capacității tale de a te întâlni cu realitatea. Experiențele pozitive prin mijloace problematice spiritual sunt unul dintre cele mai vechi tipare din literatura teologică despre discernământ.

Terapeutul meu folosește una dintre aceste modalități ca parte a practicii sale. Ar trebui să nu le mai folosesc? Nu neapărat și nu fără evaluarea nuanțată pe care o merită această situație. Întrebările relevante sunt dacă utilizarea specifică a modalității în ședințele voastre operează printr-un mecanism natural sau o revendicare spirituală, dacă cere să îți îndrepți încrederea către altceva decât Dumnezeu și dacă orientarea generală a relației terapeutice este una care îți onorează credința sau o erodează treptat. Mulți clinicieni excelenți folosesc modalități care au asocieri New Age în moduri care sunt complet ancorate clinic și neutre spiritual. Conversația care merită purtată este cu terapeutul tău, sincer, despre ceea ce crede că se întâmplă atunci când folosește tehnica și din ce cadru operează.

Dar yoga? Pot creștinii să o practice? Întrebarea despre yoga este una dintre cele mai controversate din punct de vedere practic în discuțiile creștine despre wellness și se opune unui răspuns simplu din motivul stabilit de întregul articol: variabila relevantă nu este practica în sine, ci ceea ce se întâmplă de fapt în contextul specific. Yoga fizică practicată ca stretching și condiționare fizică, într-un context care a separat cu adevărat practica de mecanismul său spiritual hindus (invocările zeităților, trezirea kundalini, posturile specifice ca acte de venerare a unor zeități hinduse) poate fi practicată fără ca mecanismul spiritual să fie operațional. Yoga fizică practicată într-un cadru care își păstrează mecanismul spiritual, chiar și atunci când acel mecanism nu este numit explicit, chiar și atunci când este prezentat ca secular, este o situație diferită. Discernământul persoanei creștine cu privire la contextul în care se află de fapt este evaluarea relevantă, nu o hotărâre categorică asupra yoga ca practică în general.

Am fost implicat într-o practică despre care cred acum că mi-a cauzat daune spirituale. Ce ar trebui să fac? În primul rând, să o iei în serios, în loc să o minimizezi. Adu-o în atenția ta în rugăciune sinceră și, acolo unde este posibil, la o persoană matură spiritual în care ai încredere (un preot, un director spiritual, un clinician care ia credința în serios) care te poate ajuta să evaluezi ce s-a întâmplat și ce este necesar mai departe. Dezorientarea spirituală care poate urma întâlnirilor cu practici cu adevărat problematice este reală, este abordabilă și nu este permanentă. De obicei, necesită atât rugăciune, cât și sprijin clinic (nu una sau alta), deoarece efectele sunt atât spirituale, cât și psihologice, iar abordarea unei singure dimensiuni nu funcționează. Punctul de intrare clinic descris la sfârșitul acestui articol este conceput exact pentru această situație.

Se aplică acest cadru și practicilor creștine de vindecare, cum ar fi vindecarea prin rugăciune, vindecarea interioară sau izbăvire? Da, și se aplică aceeași rigoare. Faptul că o practică folosește un limbaj creștin și operează în cadrul unei comunități creștine nu o scutește de cele trei întrebări. Întrebarea mecanismului caută să afle dacă vindecarea este atribuită lui Dumnezeu sau autorității spirituale personale a practicianului. Întrebarea încrederii se întreabă dacă pacientul este orientat spre dependența de Dumnezeu sau de liderul spiritual. Întrebarea viziunii asupra lumii se întreabă dacă presupunerile teologice comunicate în cadrul interacțiunii cu actul spiritual sunt în concordanță cu tradiția creștină mai largă sau dacă reprezintă o versiune specifică, potențial distorsionată, a acesteia. Practicile creștine de vindecare, în cele mai bune condiții ale lor, sunt pe deplin în concordanță cu toate cele trei întrebări. Alte practici creștine de vindecare, în cele mai rele cazuri, dezamăgesc la fel de complet ca orice altceva din peisajul secular al wellness-ului.

Claudiu Manea, MA, este psiholog și psihoterapeut licențiat cu 15 ani de experiență clinică în Europa, America de Nord și Australia. Este specializat în psihologia profundă adleriană și creatorul Metodei de Aliniere. Acest articol este educațional și nu constituie terapie sau sfat clinic personalizat. Dacă întâmpini o suferință spirituală sau psihologică semnificativă legată de o întâlnire cu orice modalitate de vindecare, este recomandat să soliciți sprijinul unui profesionist clinic licențiat și al unui consilier spiritual de încredere.