Introducere: Ce este alienarea parentală?

Alienarea parentală este o formă de abuz emoțional care apare atunci când un părinte încearcă să întoarcă copilul împotriva celuilalt părinte. Este manipularea sistematică și rău intenționată a unui copil de către un părinte pentru a-l întoarce împotriva celuilalt părinte.

Istoria sindromului de alienare parentală începe în anii 1980, când dr. Richard A. Gardner și-a prezentat teoria despre acesta. El a sugerat că acesta este o formă de abuz emoțional și nu doar o diferență nevinovată în stilul parental dintre doi părinți. Această teorie a fost controversată și au fost făcute o mulțime de acuzații împotriva lui Gardner.

În anii 1990, Judith Wallerstein a inventat termenul „sindrom de alienare parentală” pentru a se referi la acest concept. În 1997, dr. George Holden și-a publicat lucrarea despre sindromul de alienare parentală în „Divorce Magazine”. La începutul anilor 2000, când separarea conjugală a început să crească tot mai mult ca fenomen, mulți alți psihologi și psihiatri au început să folosească și termenul „sindrom de alienare parentală”, Patricia Bradley, psiholog la Departamentul de Terapie Familială și Știință a Sistemelor al Universității din Southern Illinois, fiind una dintre cele mai proeminente.

Asociația Americană de Psihiatrie (APA) nu recunoaște sindromul de alienare parentală ca diagnostic. Acest lucru se datorează lipsei de dovezi suficiente cu privire la existența acestui sindrom.

Sindromul de alienare parentală poate duce la pierderea contactului cu unul sau ambii părinți și conflictul ulterior în viața copilului. În DSM-5, sindromul de alienare parentală nu este o tulburare mintală specifică, ci este descris ca fiind o „încercare de a înstrăina unul sau ambii părinți de copiii lor” și este asociat cu probleme semnificative de relație.

Acest fenomen include patru criterii principale:

• dificultatea de a accepta stilul parental al celuilalt parinte
• devalorizarea celuilalt părinte față de copil
• absența nuanțelor de gri în comunicare
• evocarea celuilalt părinte ca fiind exclusiv rău.

Părintele care acționează pentru înstrăinare poate folosi diferite tactici pentru a-l face pe copil să se simtă ca și cum nu ar fi dorit de celălalt părinte. De asemenea, poate încerca să-l convingă că i-ar fi mai bine fără celălalt părinte în viața sa. Părintele alienant poate fi abuziv emoțional și fizic. Își poate manipula copiii, făcându-i să creadă că sunt singurul părinte potrivit și că oricine este de partea celuilalt părinte este împotriva lor.

Un comportament tipic este acela de a-și exclude copiii de la evenimente sociale, cum ar fi petreceri de naștere, sărbători etc. Părintele alienant ar putea folosi frica avertizându-și copiii despre cât de groaznic este celălalt părinte și cât de rău le va fi dacă se vor apropia de el.

Cum să-ți dai seama dacă un copil este înstrăinat parental și ce implică aceasta pentru părintele care deține custodia

Alienarea parentală se poate întâmpla în orice tip de aranjament de custodie, dar este mai frecventă în cazurile în care nu există custodie împărțită.

Copilul poate refuza să petreacă timp cu celălalt părinte sau poate fi supărat și să dezvolte resentimente față de acesta. De asemenea, ar putea refuza să vorbească despre timpul petrecut cu celălalt părinte sau ar putea minți despre ceea ce s-a întâmplat când erau împreună cu celălalt părinte.

Copilul poate fi deprimat, trist sau furios. S-ar putea să te învinovățească pentru ceea ce s-a întâmplat și să spună că din cauza ta tatăl sau tatăl lor vitreg locuiește în altă parte. De asemenea, poate deveni nervos sau supărat atunci când îl vede pe celălalt părinte.

Înstrăinarea parentală este adesea folosită ca strategie de apărare de către tații cărora li s-a refuzat custodia copiilor lor în urma divorțului sau separării de soție sau care sunt implicați în dispute privind custodia cu fosta soție sau parteneră.

În 2008, Asociația Americană de Psihologie a publicat o declarație de poziție cu privire la alienarea parentală. Declarația de poziție afirmă că profesioniștii din domeniul sănătății mintale ar trebui „să nu participe activ la procesul de înstrăinare a unui părinte de către altul sau în nici o încercare de a submina contactul dintre ei”. Aceștia notează că alienarea parentală poate provoca „o ruptură în relația părinte-copil și poate face copilul reticent să formeze relații mai profunde cu ceilalți”. Asociația remarcă și efectele înstrăinării parentale asupra copiilor: „cu cât această stare de fapt continuă mai mult, cu atât este mai dăunătoare”.

Academia Americană de Psihiatrie a Copilului și Adolescentului notează că alienarea parentală este dăunătoare copiilor. Aceste efecte negative includ: „perpetuarea fricii la copil, ceea ce poate duce la o stare de neputință învățată și o dezvoltare cognitivă diminuată, scăderea stimei de sine, anxietate, depresie și risc crescut de tulburări de alimentație”. Academia Americană de Psihiatrie a Copilului și Adolescentului definește alienarea parentală ca „o formă de maltratare a copilului care constă în primul rând într-o campanie de a elimina relația unui părinte cu copilul său”.

Înstrăinarea părinților poate avea un impact semnificativ atât asupra părinților, cât și asupra copiilor. Poate duce la depresie, anxietate și furie pentru ambele părți implicate. .” Blogul Psychology Today a scris că „alienarea parentală” este o „formă reformulată și camuflată de abuz asupra copiilor” și a enumerat câteva dintre simptomele înstrăinării parentale: „părintele care este înstrăinat își dezvoltă o viziune nerealistă asupra relației, devine foarte furios sau trist, este incapabil să aibă grijă de el înșuși, sănătatea sa are de suferit, iar părintele alienant ignoră, minimizează sau respinge emoțiile copilului.

În 2012, dr. Jordan B. Peterson a scris o carte și a popularizat termenul „alienare parentală” în care și-a exprimat îngrijorarea cu privire la modul în care părinții sunt rușinați să nu ducă problemele copiilor lor în instanță din cauza sentimentului de vinovăție prin asocierea cu alienarea parentală. În carte, el a discutat despre modul în care unii părinți pot fi predispuși biologic să fie neglijenți sau abuzivi.

În 2012, un studiu care a urmărit viața a peste 600 de copii din Australia a dezvăluit că alienarea parentală a fost principalul factor de risc pentru comiterea de abuz fizic și emoțional. În loc să ia în considerare posibilitatea ca acești părinți să fi fost pur și simplu neglijenți sau abuzați în propria copilărie, autorii au investigat teoria biologică. Se crede că biologia sau genetica unei persoane o poate predispune să fie neglijentă sau abuzivă. Există dovezi că copiii cu părinți neglijenți și vulnerabili sunt mai susceptibili de a avea un risc crescut de a dezvolta tulburări de personalitate, cum ar fi tulburarea de personalitate borderline și tulburarea de personalitate narcisică. Creșterea riscului pentru aceste tulburări face ca neglijența și abuzul să fie mai probabil să apară la aceşti indivizi în raport cu copiii lor.

Care sunt semnele alienării parentale?

Semnele alienării parentale nu sunt întotdeauna ușor de observat, dar există câteva semne revelatoare de care ar trebui să fii conștient.

Primul semnal care ar trebui să îți ridice semne de întrebare este când copilul începe să refuze contactul cu părintele înstrăinat. De asemenea, poate începe să spună lucruri negative despre el sau să refuze să vorbească despre asta. Un alt semn este dacă încep să-ți spună că nu vor nimic de la celălalt părinte. Poate fi greu să oprești comportamentul fără ajutor profesional, dar ar trebui să încerci totuși, iar dacă nu se schimbă nimic după o săptămână sau două, atunci ar trebui să iei în considerare consultarea unui psihoterapeut.

Alte semne comune sunt:

• copilul are o schimbare bruscă de atitudine față de tine
• începe să vorbească negativ despre tine și familia ta altora
• notele copilului tău încep să scadă
• copilul începe să se considere ca fiind victima în familie
• începe să se izoleze de alți membri ai familiei
• refuză contactul cu alți membri ai familiei
• auzi de la alte persoane că s-a plâns de tine
• spune că te urăște și vrea să pleci

Pentru a recunoaște alienarea parentală, este important ca părinții să acorde atenție comportamentelor copiilor lor pe măsură ce se întâmplă și să nu le găsească prea ușor scuze pentru acestea.

Scopul înstrăinării parentale este de a distruge relația dintre un părinte care nu are custodia și copiii săi. Poate fi folosit și în încercarea de a preveni contactul între doi părinți care sunt separați. Un exemplu comun al acestui lucru este după un divorț, când una dintre părți poate dori să împiedice cealaltă parte să-și vadă copiii.

Tactica de a izola un copil de un părinte cuprinde diferite metode, inclusiv:

• amenințarea copilului cu vătămarea sau pierderea contactului cu celălalt părinte
• demonizarea în mod public a celuilalt părinte sau demonizarea sa în fața copiilor
• promovarea ideii că părintele care are custodia este mai bun pentru copil decât părintele care nu are custodia
• negarea că ar exista vreo problemă în relația dintre părinți și acuzarea părintelui care nu are custodia că a făcut ceva greșit
• restricționarea vizitelor cu o anumită oră sau zi în care au loc, precum și aplicarea unor condiții pentru vizite, cum ar fi purtarea anumitor îmbrăcăminte sau acordarea de sprijin financiar. În general, condițiile impuse sunt extrem de drastice și greu de respectat, scopul fiind tocmai de a împiedica vizitele să aibă loc,
• părintele care caută să îl alineneze pe celălalt vorbește constant despre cum viața lor este mult mai bună fără celălalt părinte și despre cât de greu le-ar fi fără copii (pentru a le provoca vinovăție în cazul în care se gândesc cumva să îl vadă pe celălalt părinte)

Cum afectează alienarea parentală copiii?

Alienarea parentală poate fi dificilă pentru copii, deoarece îi poate face să simtă că nu au la cine să apeleze. De asemenea, îi poate face să creadă că nu sunt iubiți de niciunul dintre părinți, în cele din urmă.

Reducerea timpului petrecut cu unul sau ambii părinți ar da naștere la sentimente de neglijare sau abandon în copil, ceea ce duce la o varietate de probleme psihologice.

Un sondaj național efectuat în SUA privind expunerea copiilor la violență și abuz a arătat cum copiii mici care au fost expuși la violență au avut de două ori mai multe șanse de a prezenta simptome de tulburare de stres posttraumatic (PTSD) decât cei fără această expunere. Această constatare este în concordanță cu rezultatele unui studiu în care copiii care au fost abuzați fizic sau neglijați au prezentat niveluri mai ridicate de anxietate, depresie și simptome PTSD decât copiii care nu au fost expuși la violență.

În plus, există destule dovezi că expunerea la violență poate conduce la o agresivitate crescută. Cercetătorii au descoperit cum copiii care au fost expuși la violență în familie înainte de a împlini vârsta de 9 ani au avut mai multe șanse decât colegii lor fără o astfel de expunere să manifeste comportamente agresive sau antisociale, cum ar fi violență fizică și vandalism, în perioada adolescenței.

Concluzie: Cum poți ajuta un copil care este supus alienării parentale

Înstrăinarea parentală apare, practic, atunci când un părinte decide (inconștient sau conștient) să îl folosească pe copil ca armă împotriva celuilalt părinte.

Cel mai bun mod de a preveni înstrăinarea parentală este ca ambii părinți să fie implicați în viața copilului și să aibă un cuvânt egal de spus în deciziile legate de creșterea lor.

Înstrăinarea parentală poate fi văzută și ca o încălcare a încrederii preexistente între copil și unul dintre părinții săi. Mulți oameni apelează la psihoterapeuți pentru a găsi modalități de a preveni ca acest lucru să se întâmple și în familiile lor. Terapeuții pot oferi sprijin și pot ajuta persoana să găsească o modalitate de a face față pierderii relației de cuplu, fără ca această durere să afecteze relația copiilor cu părinții.

Prevenirea alienării parentale este posibilă prin acordarea de șanse egale ambilor părinți în deciziile cruciale. Ca urmare, va fi mai puțin loc pentru conflict și va exista mai multă unitate între membrii familiei. Acest lucru este mai ușor de realizat atunci când ambii părinți au drepturi egale la informații, decizii și activități legate de copilul lor.