Pe scurt: Majoritatea oamenilor care ar beneficia de terapie nu merg niciodată, nu pentru că au evaluat situația și au ajuns la concluzia că nu au nevoie de ea, ci pentru că au găsit motive suficient de convingătoare pentru a evita să afle. Scuzele se grupează în jurul câtorva teme previzibile: nu am nicio problemă, am prea puține probleme, am prea multe probleme, nu am timp, nu am bani. Fiecare dintre ele pare rezonabilă la suprafață. Fiecare are o funcție specifică în adâncul sufletului. Acest articol descrie ce este de fapt acea funcție.

Prefăcătoria este problema

Există un anumit tip de persoană care ajunge la terapie după ce a petrecut ani de zile convingându-se că nu are nevoie de asta.

Capabil. Adesea de succes. De obicei, cineva care rezolvă lucruri. Și de obicei cineva care, undeva dincolo de toată această gestionare, a gestionat un tipar care l-a costat în liniște mult, în relații, în energie, în calitatea vieții sale interioare, pentru mai mult timp decât ar vrea să calculeze.

Întârzierea nu era ignoranță. Știa, la un anumit nivel. Întârzierea era povestea pe care și-o spunea despre motivul pentru care acum nu era momentul potrivit, de ce situația sa nu era suficient de gravă, de ce o putea rezolva singur dacă ar fi aplicat cadrul corect.

Povestea era problema. Nu tiparul de bază, pentru că acesta se poate remedia. Povestea care i-a împiedicat să-l repare.

Iată cele mai comune versiuni ale acelei povești și ce fac ele de fapt.

„Nu am probleme reale”

Acesta este mai puțin frecvent decât era înainte, dar apare în continuare regulat.

Realitatea clinică este că fiecare persoană are tipare, modalități de a-și organiza comportamentul, relațiile, răspunsurile la stres, iar aceste tipare s-au format devreme și nu au fost niciodată examinate. Aceasta nu este o problemă în sensul unei crize. Pur și simplu așa funcționează psihologia umană. Absența unei crize acute nu înseamnă absența unor tipare care merită înțelese.

Dar există o problemă mai profundă cu această scuză. Când cineva spune că nu are probleme reale, adesea se referă la unul din două lucruri. Fie a decis că lucrurile care îl deranjează nu se califică drept probleme pentru că alții au o situație mai gravă. Fie a trăit cu problema suficient de mult timp încât aceasta nu mai este percepută ca fiind distinctă de viața normală.

Niciuna dintre acestea nu este același lucru cu a nu avea o problemă. Prima este o comparație care împiedică o evaluare sinceră. A doua este obișnuința: sistemul nervos se adaptează la o stare cronică până când nu mai este percepută ca o stare și începe să fie percepută ca o identitate.

„Nu am probleme” înseamnă adesea „am încetat să le mai observ”. Merită luat în serios acest lucru.

„Problemele mele nu sunt încă suficient de grave”

Asta e scuza din sala de așteptare, ideea că terapia e ceva ce faci atunci când lucrurile devin suficient de rele încât să o justifice.

Problema cu această logică este că abordează lucrurile pe dos.

Cel mai bun moment pentru a face muncă structurală este înainte de criză. Odată ce te afli în criză (sistemul nervos complet activat, relațiile sub presiune acută, funcționarea afectată), prima muncă ce trebuie făcută este stabilizarea. Nu examinezi tipare dintr-o stare de criză; doar încerci să revii la nivelul de bază. Munca mai profundă este amânată.

Persoana care abordează un tipar atunci când acesta provoacă fricțiuni moderate are o experiență fundamental diferită în terapie față de persoana care ajunge după ce acesta a provocat un divorț, o prăbușire sau un deceniu de eroziune progresivă. Același tipar. Un punct de plecare complet diferit.

Faptul că aștepți până când situația devine suficient de serioasă nu te protejează de muncă. Te asigură doar că munca începe dintr-un punct mai rău.

„Am prea multe probleme ca să știu de unde să încep”

Aceasta este mai interesantă din punct de vedere clinic, deoarece este adesea simțită cu adevărat, mai degrabă decât fabricată.

Persoana care spune asta este de obicei cineva care, dacă acceptă cu sinceritate situația, poate simți greutatea multor lucruri care nu funcționează. E real. Și frica de sub ea este, de asemenea, reală: aceea că, dacă deschizi totul dintr-o dată, vei produce ceva imposibil de gestionat.

Iată unde greșește acea frică: problemele nu sunt atât de separate pe cât par.

Ceea ce pare a fi o multitudine de probleme diferite, anxietate la locul de muncă, conflicte în căsnicie, dificultăți cu autoritatea, amânare cronică, un sentiment vag că viața nu este chiar ceea ce ar trebui să fie, este aproape întotdeauna un număr mic de tipare fundamentale care se exprimă în diferite domenii ale vieții. Două sau trei cauze produc zece sau cincisprezece simptome, fiecare într-un domeniu diferit.

Terapia nu ia fiecare simptom ca să îl trateze separat. Merge la rădăcină. Odată ce rădăcina se schimbă, simptomele încep să se schimbe de la sine. Persoana care era convinsă că are o sută de probleme descoperă adesea, după câteva luni de lucru profund autentic, că avea două sau trei convingeri organizatoare care le controlau pe toate.

Acesta este principiul domino. Și înseamnă că încărcătura este considerabil mai ușoară decât pare din exterior.

„Mă pot descurca singur”

Deja abordat pe larg într-un articol separat, dar merită menționat aici pe scurt.

Poți gestiona multe lucruri singur. Lucrurile pe care nu le poți gestiona singur sunt în mod special cele pe care le produce propriul tău sistem, deoarece instrumentul pe care îl folosești pentru a examina problema este același cu cel care o generează. Aceasta nu este o limitare personală. Este una structurală care se aplică tuturor în mod egal, inclusiv terapeuților.

Convingerea că autosuficiența autentică înseamnă să nu ai nevoie niciodată de o perspectivă externă nu este autosuficiență. Este un tip specific de logică privată, formată de obicei devreme, de obicei într-un mediu în care nevoia de ajutor era tratată ca o slăbiciune, iar această logică privată a fost confundată cu o putere de caracter.

„Nu este momentul potrivit”

Timpul și banii sunt constrângeri reale. Sunt, de asemenea, cele mai acceptabile din punct de vedere social mijloace de evitare.

Persoana care nu își permite terapie, dar cheltuiește o sumă comparabilă pe alte lucruri în fiecare lună nu este de fapt calculată. Ia o decizie privind prioritățile, în timp ce o descrie ca pe o problemă de resurse. Este în regulă, toată lumea face asta, dar merită să fim sinceri cu privire la ceea ce se întâmplă de fapt.

Persoana care nu are timp pentru terapie, dar are timp pentru comportamentele pe care terapia le-ar aborda (nopțile târzii gestionând anxietatea, energia cheltuită navigând în mod repetat prin aceleași tipare relaționale, povara mentală a cărării lucrurilor nerezolvate) nu duce de fapt lipsă de timp. Nu are suficientă disponibilitate să-l petreacă diferit.

Aceasta nu este o judecată morală. Evitarea este omenească. Dar a o numi o problemă de logistică când, de fapt, este o problemă de motivație, ratează adevărata întrebare.

Ce face de fapt prefăcătoria

Toate aceste scuze au o funcție comună. Creează un motiv convingător pentru a rămâne exact unde ești.

Și a rămâne acolo unde ești are un cost pe care majoritatea oamenilor îl calculează foarte prost. Nu costul terapiei, acesta e concret și ușor de observat. Costul de a nu începe terapia: anii de funcționare pe baza unor tipare care ar fi putut fi revizuite, relațiile modelate de puncte oarbe care ar fi putut fi examinate, energia cheltuită pentru gestionarea unor lucruri care ar fi putut fi rezolvate.

Costul acela este invizibil pentru că este nivelul de referință. Nu este adăugat la viața ta, ci este integrat în ea. Ceea ce face foarte ușor să nu-l iei în calcul.

Momentul care merită analizat este acesta: dacă citești asta și ceva din ce spun îți sună cunoscut, nu este o coincidență. Este aceeași parte din tine care știe, de ceva vreme, că există ceva ce merită analizat.

Dacă ești gata să vezi ce este de fapt acolo

Masterclass-ul „Cum să identifici și să oprești tiparele nesănătoase” este un punct de plecare structurat pentru înțelegerea tiparelor specifice care îți organizează comportamentul, de unde provin, cum operează în diferite domenii ale vieții tale și ce ar fi necesar pentru a le schimba la nivelul în care trăiesc efectiv.

Nu motivație. Nu sfaturi generice. Un cadru clinic pentru a analiza în mod clar propriul sistem.

Accesează Masterclass-ul →

FAQ

Ce se întâmplă dacă chiar nu-mi permit terapia acum? Începe cu ce poți. Masterclass-ul este un punct de plecare gratuit care îți oferă un cadru clinic pentru înțelegerea tiparelor tale, ceea ce este util indiferent dacă treci imediat la terapia formală. Lucrul parțial la o problemă reală este întotdeauna mai valoros decât niciun lucru la ea.

Cum știu dacă problemele mele sunt suficient de grave pentru a justifica terapie? Dacă îți pui această întrebare, acesta este de obicei un semnal suficient. Pragul nu este gravitatea, ci dacă ceva îți afectează calitatea vieții, relațiile sau sentimentul despre cine ești, în moduri care nu s-au rezolvat de la sine, în ciuda eforturilor reale. Asta e valabil pentru majoritatea oamenilor.

Este normal să simt rezistență la începerea terapiei chiar și atunci când știu că am nevoie de ea? Da, și are o semnificație clinică. Părțile din tine cele mai organizate în jurul menținerii tiparului actual sunt aceleași părți care generează rezistența. Rezistența nu este un semn că terapia este greșită pentru tine. Este adesea cel mai clar semnal că ești aproape de ceva ce merită examinat.

Claudiu Manea, MA, este psiholog și psihoterapeut licențiat cu 15 ani de experiență clinică cu clienți din Europa, America de Nord și Australia și creatorul Metodei de Aliniere. Acest articol este educațional și nu constituie terapie sau sfat clinic personalizat.