Creșterea și educarea copiilor poate fi lucrul care îți dă cele mai multe satisfacții în viață. Sau cele mai mari dezamăgiri.
Când ți se naște primul copil, mintea și organismul tău trec printr-un șoc. Acel șoc nu e resimțit de toată lumea, dar e acolo.
Motivul este că viața ta se schimbă radical din acel moment. Brusc, o altă persoană depinde de tine total pentru a supraviețui.
Iar această responsabilitate te lovește și te schimbă. Sau ar trebui. Practic, în acel moment se produce cel mai mare salt calitativ și cantitativ de maturizare din întreaga ta viață.
Cei care nu reușesc să facă acest salt rămân blocați într-un soi de negare și devin părinți extrem de dăunători pentru copiii lor.
Cei care sunt dispuși să facă saltul se simt îngroziți, pentru că nu știu cum să facă lucruri, ce ar trebui să facă și când să facă anumite lucruri.
Această pagină nu e despre cei care nu sunt dispuși să se maturizeze. Pentru ei există pagina de sănătate și echilibru mental sau alte resurse diferite de acest site.
Pentru restul, cei care înțeleg responsabilitatea, pe care o au, resursele de aici sunt gândite să ajute, să îndrume și să stimuleze încrederea că poți face asta și că poți fi, cu adevărat, un părinte bun.
Ori de câte ori te uiți la un copil și îi studiezi comportamentul, poți să intuiești precis ce se întâmplă la el acasă
Poate că nu te-ai gândit la asta până acum și îți spui că tu nu poți face asta, pentru că, de exemplu, tu nu ești psiholog să ai experiență în analizarea acestor situații.
Dar nu e atât de complicat pe cât pare.
Dacă ți-aș spune, de exemplu, că orice copil reflectă în lume atmosfera de acasă, relația părinților și personalitatea și atitudinile acestora? Nu e mai simplu acum să faci deducțiile?
Crezi că un copil este prost crescut, agresiv sau irascibil degeaba sau din cauza personalității sale? Sau pentru că vede acele comportamente acasă?
Motivul pentru care ezit foarte mult să lucrez cu copii este că, pentru a corecta comportamentul copilului, trebuie să intervii la părinți. Iar părinții unui copil cu probleme de comportament sunt tocmai cei care se împotrivesc cel mai tare ideii că ceea ce face copilul spune ceva despre ei, părinții.
De unde începi?
Începi prin a înțelege că, pentru a fi un părinte bun, vei avea nevoie de un nivel de maturitate de care cel mai probabil nu ai mai avut nevoie înainte, până să devii părinte.
Și de acolo începi să completezi piesele lipsă, să afli și să rezolvi ce îți lipsește sau ce trebuie să corectezi la tine. Altfel, nu va merge.
Există 3 nivele de parcurs pentru a completa acest pas
Le ai explicate în continuare.
Maturizare emoțională extremă
Dacă ai citit pagina de Primul Pas Relații, poate ai observat că și acolo apare o etapă de maturizare emoțională. Aceea însă este o etapă preliminară, maturizarea se accelerează cu adevărat atunci când apar copiii.
Atitudine de creștere permanentă
Copiii tăi cresc permanent și, o dată cu ei, cresc cerințele pe care rolul de părinte le are de la tine. Nu te poți adapta rapid la schimbări decât îmbrățisând o atitudine de creștere permanentă.
Așezarea lucrurilor la locul lor, pe termen lung
Este etapa în care te concentrezi pe a așeza lucrurile cât mai bine pe termen lung, inclusiv după ce tu nu vei mai fi. Nu e vorba de a-ți face testamentul, e vorba de a construi ținând cont de finalitate, de cum ți-ai dori să fie lucrurile înspre finalul vieții tale.
Toată lumea ar trebui să acorde mai multă atenție copiilor, chiar și cei care nu au copii.
Pentru simplul motiv că acei copii cresc și devin adulții care trăiesc printre noi, printre care trăim și noi și copiii noștri.
Există consecințe extrem de neplăcute pentru o societate care își ignoră copiii. Și există consecințe la nivel individual atunci când nu ești un părinte bun pentru copiii tăi.
Poate că acum nu te gândești atât de mult la relația pe care o ai cu copiii tăi sau dacă ești sau nu un părinte bun pentru ei, dar îți garantez că te vei gândi tot mai mult la asta pe măsură ce îmbătrânești. Iar, dacă nu ai fost un părinte bun, poate că nu ți se va întâmpla nimic rău (cum ar fi, să fii uitat prin vreun azil de bătrâni sau să mori singur și uitat de toți) dar tu vei ști. Iar regretele, mai ales atunci când nu mai e mare lucru de făcut ca să îndrepți ce ai făcut, dor mai tare decât o pedeapsă primită din afară.
În plus, copiii tăi reprezintă modul în care contribui tu la lume și ceea ce vei lăsa în urmă. Copiii nu sunt singura noastră contribuție, dar sunt printre cele mai importante. Așa că, sunt importanți, iar părinții sunt importanți.
“Copiii nu s-au priceput niciodată să-i asculte pe cei mai în vârstă, dar întotdeauna i-au imitat.”
James Baldwin
Faptul că iei în serios rolul de părinte nu ar trebui să însemne că devii o persoană obsedată de a nu-și traumatiza copilul. Cel mai probabil, îl vei traumatiza oricum, orice vei face. Asta pentru că, noi oamenii, suntem ființe foarte ciudate.
Aceleași întâmplări nu îi traumatizează pe unii deloc, în timp ce pe alții îi fac să își piardă speranța cu totul. Mai mult, ne poate traumatiza și prea multă atenție (și creștem crezându-ne buricul Pământului) și prea puțină atenție (și apoi creștem crezând că nu merităm atenție și afecțiune de la cei din jur).
E greu să fii un părinte bun? Cu siguranță. Ca orice lucru care merită făcut.
Pasul următor
este să începi să înțelegi cum să fii un părinte bun. Înscrie-te pentru a primi recomandări despre ce poți să faci în continuare.
