+40725726727 [email protected]

Cum să te descurci cu un copil care vrea toată atenția ta, tot timpul

„Mama?”

„Da!”

„Nimic, voiam să văd ce faci.”

Sună cunoscut?

Un copil caută în mod instinctiv atenție și validare la părinte. Totuși, atunci când nevoia de a primi atenție permanentă, acest comportament al copilului poate să devină o problemă pentru părinte. Părintele poate ajunge de-a dreptul exasperat de solicitările neîncetate ale copilului de a fi băgat în seamă, de a i se valida existența.

Îmi amintesc de o mamă care venise într-o zi la mine în cabinet și îmi povestea cu lacrimi în ochi cum, exasperată de solicitările constante de atenție din partea copilului, a plecat din cameră spunându-și că, dacă nu ia distanță atunci de copil, e sigură că o să-l arunce pe geam.

Iar acum se simțea vinovată pentru că a putut să gândească asta și credea că e cea mai rea mamă din lume.

Între noi fie vorba, era de fapt o mamă excelentă și reacția ei este de înțeles dacă o pui în context. Privită abstract, sigur că nu e în regulă să te gândești că ai putea să-ți arunci copilul pe geam (chiar dacă stai la parter). Dar, dacă pui la socoteală faptul că zilnic copilul cerea atenție de dimineață până seara și faptul că mama nu avea nici o soluție de rezolvare a situației, parcă nu mai este chiar așa de greu de înțeles reacția ei. Dacă mai aduni și sentimentul ei de vinovăție care apărea indiferent de ce făcea (dacă nu băga copilul în seamă se simțea vinovată că îl ignoră, dacă îl băga în seamă tot timpul obosea, se enerva, gândea diverse soluții dramatice precum cea cu aruncatul pe geam și apoi se simțea vinovată că a putut gândi asta), deja nu prea mai ai ce să-i reproșezi.

Ce este însă de făcut? Pentru că, dacă situația cere doar să alegi între binele copilului și binele părintelui, este o situație fără ieșire de fapt. Este, cum s-ar spune, o dilemă etică.

Subiectul nu este unul simplu și, când este vorba de creșterea copiilor, puține lucruri sunt simple. Însă uite ce se întâmplă și ce poți face tu, ca părinte, în privința asta.

E normal ca un copil să vrea atenție?

În primul rând, trebuie spus că este normal ca un copil să caute atenția părintelui. Din perspectivă biologică, lipsa de atenție a părintelui ar putea pune în pericol însăși existența copilului și, atunci, este normal ca orice copil să se asigure, instinctiv, că acest lucru nu se întâmplă. La cel mai primar nivel, prin căutarea atenției copilul își asigură supraviețuirea.

În al doilea rând, nevoia de a aparține este o nevoie profund umană și copilul, asemeni tuturor celorlalți oameni, caută să aparțină.

Prin atenția primită, își confirmă faptul că aparține micului grup social format din familia sa, părinții, frații, uneori chiar și familia extinsă: bunici, unchi, mătuși.

Totuși, căutarea permanentă a atenției nu este un comportament care ar trebui să fie încurajat pentru că poate să conducă la acapararea întregii vieți a părintelui de către copil. În plus, încurajarea acestui comportament în copil poate să dea naștere altor probleme de comportament, mai târziu, în adolescență și maturitate.

Scopul părintelui nu ar trebui să fie să elimine nevoia copilului de atenție și apartenență. Scopul ar trebui să fie eliminarea comportamentelor exagerate sau inacceptabile.

Îi poți spune copilului, de exemplu: „Știu că vrei să petrecem timp împreună dar sunt ocupat(ă) acum. Dacă poți să te joci singur o perioadă (aici precizezi tu un interval acceptabil și pentru tine și pentru copil), ne putem juca puțin împreună după aceea”. În felul acesta, nu cedezi imediat dorinței copilului, dar nici nu îi refuzi nevoia de atenție.

Ideea este că nu trebuie să te grăbești să rezolvi orice dorință a copilului imediat ce ea apare. Este nevoie să stabilești un cadru în care acele dorințe se pot îndeplini. Acest cadru răspunde și nevoii copilului de atenție, îi oferă și o structură predictibilă a zilei (iar copiii au nevoie de predictibilitate pentru a se simți în siguranță) și îți permite și ție, ca părinte, să mai faci și alte lucruri în afară de a avea grijă de nevoile copilului.

Cum, vreau să spun că ai voie să mai ai și alte nevoi, care să nu aibă legătură cu copilul?

Da, exact asta spun.

Poți să ai și alte nevoi în afară de îngrijirea copilului

Pentru mamele care au sindromul de mamă eroină, ideea asta este aproape sacrilegiu. Cum adică să ai chiar și un gând care să nu aibă legătură cu copilul tău, ce fel de mamă ești? Însă, dacă stai să te gândești puțin, poate îți vei aduce aminte că ai mai fost și alte lucruri înainte să fii mamă. Ai fost o persoană, cu gânduri ale tale, dorințe, vise, aveai și tu nevoi. Toate lucrurile astea nu se șterg pur și simplu cu buretele doar pentru că a apărut un copil sau mai mulți. Le poți ignora, te poți preface că nu mai contează nimic decât copilul, dar pe termen lung acest sacrificiu te va costa.

Și tu ai nevoie de atenția ta, nu doar copilul tău. Și tu ai nevoie să aparții, nu doar copilul tău.

Arătându-i că nevoile tale nu contează, îi dai spațiu să îți acapareze toată viața. Arătându-i că ai și tu nevoi, îl faci conștient de ceilalți, îi stimulezi empatia și, nu în ultimul rând, îi dai ocazia să își rezolve singur o parte din nevoile pe care le are.

Atenție pozitivă și atenție negativă

Când copilul caută atenție, tentația părintelui este să i-o acorde, însă nu neapărat în cel mai constructiv mod posibil. Se întâmplă frecvent ca reacția părintelui să degenereze în enervare sau țipete adresate fie copilului, fie universului, ca metodă de defulare a iritării. Când face asta, părintele dă copilului ceea ce a cerut, anume atenție, chiar dacă este vorba de o atenție negativă.

Atenția pozitivă înseamnă a te juca cu copilul, a-l îndruma când are nevoie, a-l ajuta când nu poate și așa mai departe. Atenția negativă înseamnă să îl cerți, să țipi la el, să-l pedepsești. Copilul preferă atenția negativă în locul ignorării. Deci, dacă tu nu îi acorzi atenție pozitivă, el va încerca să te facă să îi acorzi atenție negativă, provocându-te să ai o reacție, oricare ar fi ea.

Aici ar fi de făcut o clarificare. Stabilirea unui cadru, a nu permite copilului să te controleze, instituirea și aplicarea unor reguli în casă nu sunt atenție negativă. Aceste lucruri sunt parte din procesul de educare a copilului. Ele contribuie la definirea acelui cadru de care vorbeam, cel care îi permite copilului să se simtă în siguranță și să poată să își îndeplinească nevoile în moduri sănătoase.

A fi un părinte bun nu presupune a fi un părinte excesiv de permisiv și care nu are nici o regulă.

Și totuși, câtă atenție e suficientă pentru un copil?

Răspunsul este, câtă ai. Copilul va cere și va primi toată atenția ta, dacă ești dispus să i-o acorzi pe toată.

Așa că nu poți spera că, făcând un efort pentru un timp, copilul va spune că e destul și te va elibera. De regulă, te poți aștepta la o astfel de eliberare abia prin adolescență, când începe să se manifeste comportamentul de opoziție și de rebel. Însă ține cont de faptul că nu toți adolescenții trec prin faza de opoziție, deci e posibil să nu scapi nici atunci.

Singura metodă să găsești un echilibru relativ și sănătos pentru familie este să controlezi modul în care acorzi atenție copilului și, foarte important, când îi acorzi atenție.

Copilul va încerca să îți învingă hotărârea și va încerca tactici de manipulare sau șantaj sentimental: crize de furie, se va tăvăli pe jos, unii copii chiar se dau cu capul de pereți, te va bate la cap neîncetat dacă nu răspunzi. Un copil e capabil să te strige încontinuu câteva ore dacă nu îi răspunzi, tu garantat nu ești în stare să nu te enervezi atâta timp.

Să nu crezi că un copil face asta pentru că e malefic și vrea să îți facă rău. Este pur și simplu instinctul lui care îl ghidează. Rolul tău de părinte este, în această situație, să îi ghidezi acest instinct pentru ca, în cele din urmă, să și-l poată struni singur.

Care sunt comportamentele de atragere a atenției negative?

Comportamentele sunt diverse, copiii învață prin încercare și eroare cum să atragă atenția părintelui.

Iată totuși câteva comportamente, din cele mai frecvente:

  • Mimarea unei boli sau afecțiuni
  • Supra-dramatizarea (drăguță, uneori, la început, din ce în ce mai enervantă pe măsură ce se repetă)
  • Manipularea părinților ca să se întoarcă unul împotriva celuilalt
  • Copilul care preia conducerea indiferent de situație și grupul în care se află
  • Copilul care se prezintă ca fiind victimă indiferent de situație
  • Copilul care întrerupe orice discuție care nu îl implică
  • Copilul care face intenționat anumite activități mai lent (am auzit de copii care sunt capabili să lungească spălatul pe dinți la 1-2 ore, dacă sunt lăsați).
  • Copilul care pune întrebări inutile
  • Copilul care se ia de frații săi, în încercarea de a produce un scandal sau o ceartă
  • Copilul care vorbește extrem de tare
  • Copilul care înjură sau folosește cuvinte vulgare

Și multe altele.

Legat de copilul care întrerupe, e de făcut o precizare. Singura dată când copilul are voie să întrerupă conversația unui adult este atunci când trebuie să îl atenționeze de un pericol.

Spre exemplu, dacă unul dintre frații săi a înghițit ceva și se îneacă, copilul are voie și chiar este dator să atragă atenția adultului prin orice mijloace (inclusiv să țipe până când îl face atent).

Însă, în afară de această situație, copilului nu ar trebui să i se permită să întrerupă o discuție care nu îl implică. Copiii pot fi învățați să își aștepte rândul răbdători, pentru că mai sunt și alte lucruri pe lumea aceasta în afară de dorințele lor de moment. Nici măcar o replică răstită a părintelui (de exemplu „ce vrei?”) nu va descuraja copilul să repete comportamentul. Acea replică răstită este atenție negativă, iar copilul va învăța că funcționează strategia lui.

Ce poți face, în loc să te răstești la el, este să îl ignori activ.

Ce vreau să spun prin asta. Nu îi răspunzi însă îl atingi ușor pe umăr, pe mână sau pe cap și continui discuția cu cealaltă persoană fără să îi spui nimic.

În acest fel, copilul știe că l-ai observat dar vede și că nu îi cedezi imediat prioritatea, doar pentru că a cerut-o.

Poți încerca să duci strategia și mai departe și anume să te pui de acord cu copilul că acea atingere a ta este modul tău de a-i spune că nu este voie să întrerupă dar că l-ai observat și îi vei acorda atenție când se va putea.

Nu face greșeala să presupui de la început că nu va înțelege o astfel de discuție. Copiii sunt extrem de capabili și de obicei părintele e cel care e cu un pas în urmă față de cât poate copilul sp priceapă sau să facă.

Cum acorzi atenție pozitivă copilului?

Pe scurt, acordându-i atenție atunci când nu o cere el, pentru lucruri pe care le face și pentru care merită să fie lăudat și apreciat. De exemplu:

  • pentru că și-a pus farfuria murdară în chiuvetă sau chiar a și spălat-o
  • pentru că se joacă frumos fără să spargă lucruri prin casă
  • pentru că vorbește politicos
  • pentru că și-a făcut temele
  • pentru că s-a spălat pe dinți
  • pentru că și-a ales hainele de mers la școală și chiar s-a îmbrăcat singur.

Mulți părinți nu cred că este cazul să aprecieze astfel de comportamente, pentru că ar fi cumva normale. Acest lucru este parțial adevărat, însă gândește-te că un comportament răsplătit (în orice fel, chiar și numai printr-o vorbă de apreciere) este un comportament întărit.

Dacă tu, ca părinte, acorzi copilului atenție doar atunci când face ceva ce nu-ți convine, ce comportament crezi că întărești în acel moment?

Uite un exemplu.

Doi frați stau într-o cameră și se joacă pe podea cu mașinuțele. Tatăl lor lucrează la laptop. Totul e bine și frumos preț de jumătate de oră, apoi izbucnește o ceartă între cei doi frați. „Dă-mi jucăria înapoi răule!” , „Nu, e a mea și mi-o strici!”. Tatăl, nervos, dă buzna în cameră, urlă la ei, le ține o prelegere timp de 10 minute, apoi trântește ușa nervos în plânsetele copiilor.

Ce s-a întâmplat?

Copiii au stat liniștiți timp de jumătate de oră. Nu „li s-a auzit gura”, cum se spune în popor. În tot acest timp, nu le-a lăudat nimeni modul în care se joacă, faptul că nu fac gălăgie și că își lasă tatăl să lucreze. Apoi, imediat ce nu au mai fost cuminți, tatăl lor a dat buzna în cameră și a început să țipe la ei.

Ce crezi că vor înțelege acești copii din toată întâmplarea și cum crezi că se vor comporta pe viitor?

Numeroase studii au arătat că acei copii cu care s-a discutat frecvent, cărora li s-au citit povești și care s-au jucat des cu părinții au avut, pe termen lung, abilități sociale mai dezvoltate, s-au descurcat mai bine la școală și s-au adaptat mai bine cerințelor vieții de adult.

De aceea, este nevoie să te asiguri că acorzi copilului suficientă atenție, zilnic. Cât este suficient depinde de mulți factori, inclusiv de cât de ocupat ești tu ca persoană, cât de mult lucrezi, câte alte obligații mai ai.

Însă, chiar dacă ești o persoană foarte ocupată, chiar dacă muncești de dimineață până seara, chiar dacă ai trei copii, chiar dacă mai trebuie să îngrijești și o rudă bătrână și bolnavă, ar ajuta enorm dacă ți-ai găsi măcar 10 minute pe zi în care să petreci timp cu fiecare dintre copiii tăi.

Poate că 10 minute pe zi ți se pare puțin. Ce e drept, nu e foarte mult. Însă ține cont de faptul că este un interval minim, nu te oprește nimeni să petreci câte 2 ore pe zi cu copilul, dacă ai acest timp la dispoziție.

Știi care e însă problema?

Problema este cu mențiunea „zilnic”.

Dacă ești curajos și îți propui 1 oră pe zi, ești chiar atât de sigur că vei reuși să faci asta în fiecare zi?

Pentru că despre asta vorbim, despre consecvență.

Adu-ți aminte ce spuneam, copilul are nevoie de un cadru, de reguli, de predictibilitate.

Dacă azi petreci o oră cu el și mâine nici nu-l bagi în seamă pentru că n-ai timp, cum crezi că se va simți?

Prima întrebare pe care ți-o poți pune este dacă are dreptate copilul să îți pretindă mai multă atenție. Comportamentul lui îți poate arăta că nu te implici destul.

Părinții care au fost la rândul lor neglijați în copilărie, care sunt distanți sau care se confruntă cu tot felul de probleme în viața personală, au de înfruntat și depășit aceste provocări inclusiv pentru a asigura copiilor lor un climat sigur și sănătos. Doar în felul acesta pot asigura nevoile emoționale ale copiilor și pot pune bazele unei dezvoltări armonioase a acestora.

Nevoile emoționale ale copiilor tăi

Menționez nevoile de bază emoționale ale copiilor, fără ca lista să fie exhaustivă. Acestea sunt doar un „pachet minim necesar”.

Copiii mici au nevoie să:

  • fie îmbrățișați
  • te joci cu ei
  • vorbești cu ei
  • le citești povești
  • fie înveliți și pupați de noapte-bună.

Copiii mai mari (adolescenți) au nevoie să:

  • participe la conversații importante din familie
  • li se ceară părerea în anumite situații care îi privesc și pe ei
  • participe la evenimente în familie
  • li se încredințeze responsabilități tot mai mari (în felul acesta le arăți că ai încredere în ei).

Dacă te-ai asigurat că faci toate aceste lucruri și, totuși, copilul tău cere în continuare atenție, atunci poate fi momentul să îl înveți cum să ceară atenție într-un mod potrivit.

Cum faci asta?

Cum oprești comportamentul nedorit?

În primul rând, este foarte important să nu te enervezi.

Când te enervezi, oferi copilului atenție negativă și, fără să vrei, îi întărești comportamentul.

Oricum, enervarea ta vine din exasperare. Iar exasperarea vine din faptul că nu știi ce să mai faci. Acum, că vei avea un plan de acțiune, nici nu mai e nevoie să te enervezi, pentru că știi ce ai de făcut.

În al doilea rând, va trebui să acționezi în 3 faze.

Prima fază este să atenționezi copilul că acest comportament nu este tolerat.

Dacă, spre exemplu, țipă la tine ca să îți atragă atenția, îi spui pe un ton calm că nu așa îți poate atrage atenția, și că la voi în familie nu se țipă doar pentru că cineva vrea atenție.

Dacă nu înțelege mesajul și continuă, după un minut-două aplici faza doi.

Faza a doua este să îl avertizezi că acest comportament va avea o consecință

Îi poți spune că, dacă nu se oprește din țipat, va fi trimis la el în cameră până se calmează. Sau, dacă nu are camera lui, în altă cameră din casă, unde să nu îi deranjeze pe ceilalți.

Dacă nici asta nu funcționează, aplici faza trei.

Faza a treia constă în aplicarea consecinței

Consecința este fie ignorare sau pedeapsă.

Când spun ignorare, mă refer la a ignora cererea de atenție negativă a copilului, nu la ignorarea problemei. Unele comportamente nu pot fi și nu ar trebui să fie ignorate.

De exemplu, dacă un copil are o criză de furie și se apucă să spargă farfurii prin bucătărie, nu este recomandabil să îl ignori pur și simplu. Și atunci, intră în funcțiune pedeapsa.

Când spun pedeapsă, nu mă refer la bătaie. Din punctul meu de vedere, bătaia nu funcționează la copii mici, nu are valoare educativă și nu are efectele dorite.

Când spun pedeapsă, mă refer la o sancțiune, de exemplu mersul la el în cameră pentru a se calma, închiderea jocului de la televizor, confiscarea telefonului și așa mai departe.

Ce este important este ca pedeapsa să fie aplicată fără nervi din partea părintelui. Dacă un copil este pedepsit cu furie, atunci el primește atenția negativă la care spera și tot demersul devine inutil.

În concluzie

Copiii au nevoie de atenția părinților, fără atenție nu se simt în siguranță, iubiți și protejați. Însă, putem face rău copilului și când îi acordăm prea multă atenție.

Când ne respectăm și pe noi și dorințele noastre, îi învățăm pe copii să facă asta și ei, îi învățăm empatie și, foarte important, îi învățăm că nu sunt ei centrul universului. În felul acesta, îi ferim de numeroase șocuri ulterioare.

Învățându-i pe copii cum să obțină atenție pozitivă, îi învățăm că au un loc pe lumea aceasta, că pot primi afecțiune dar că este important să îi respecte și pe ceilalți. Toate aceste idei sunt foarte importante pentru dezvoltarea ulterioară a copiilor și pentru cât de ușor sau dificil le va fi, mai târziu, să funcționeze în societate.

Dacă și tu te confrunți cu astfel de cerințe exagerate, poți să te programezi ca să vorbim

logo Cabinet PsihoTerapie Claudiu Manea

Te interesează psihologia? Lasă-mi adresa de email și te voi ține la curent cu noutățile de pe site

Adresa ta de email este în siguranță și nu va fi divulgată nimănui. Vei primi maximum 1 email pe săptămână (de regulă mai puțin de atât).

Mulțumesc! Te voi ține la curent cu noutățile.

Share This

Dacă ți se pare interesant

Fii adlerian și împărtășește pagina cu prietenii tăi: