+40725726727 [email protected]

Budism și psihoterapie

Un caz de disperare

Ana a ajuns la terapie plângându-se de o stare difuză de disperare. Din exterior, viața ei era perfecta: era căsătorită cu bărbatul pe care îl iubea și trăiau împreună în armonie de aproape douăzeci și cinci de ani. Aveau trei copii, doi fii care plecaseră la facultate și o fiică ce tocmai intrase la liceu. Soțul ei era un dezvoltator software de success și nu avuseseră niciodată grija banilor. Călătoriseră prin Europa în numeroase dăți și tocmai se întorseseră dintr-o vacanță în Pacificul de Sud. Ana era angrenată în tot felul de practici spirituale, precum tabere de meditație și yoga.

Cu toate astea, ea simțea că lipsește ceva vital din viața ei. Considera că nu îi era accesibilă o experiență de trăire profundă, de simțire, de conectare pasională cu lumea. Avusese astfel de experiențe episodice, știa că sunt posibile, dar viața ei îi părea totuși a fi una de rutină și aproape moarte.

În ultimul timp, pe măsură ce își ajuta mezinul să își aleagă facultatea, începuse să se teamă că ar putea simți această senzație de aproape moarte pentru tot restul vieții sale, că este predestinată să își trăiască viața în această stare de aproape bine dar nu complet în viață. În același timp, a început să aibă și simptome somatice, cum ar fi tulburări ale somnului și momente de anxietate intense. La început, a crezut că ar putea fi vorba de schimbări hormonale însă și-a consultat și medicul de familie, care nu a găsit afecțiuni medicale.

(adaptare după Bruce Tift – Already Free: Buddhism meets Psychotherapy on the Path of Liberation)

Cazul Anei poate fi abordat dintr-o perspectivă psihoterapeutică vest-europeană și terapeutul ar putea începe prin a sonda trecutul pacientei, de la copilărie înspre prezent, pentru a recunoaște și a restructura strategiile de supraviețuire formulate în copilărie și care nu mai sunt utile în prezent, spre exemplu.

Această abordare nu oferă însă soluții foarte clare pentru a ști cum te poți simți liber în viața ta, așa cum este ea în prezent.

O altă abordare psihoterapeutică ar fi cea adleriană, psihodinamică. Ana se află într-un moment de cotitură al vieții sale. Debutul crizei actuale se găsește în momentul în care îl ajuta pe fiul cel mic să își aleagă facultatea. Mai rămânea apoi fata, care era deja la liceu și în cel mult patru ani urma să plece și ea de acasă.

Ce urma apoi pentru Ana, când ar fi plecat și fata și casa ar fi rămas goală? Sigur, nu ar fi rămas de fapt goală complet, să nu uităm de soțul Anei. Însă, nu e același lucru. O femeie cu trei copii probabil că și-a dedicat o cantitate însemnată de timp și energie creșterii acelor copii. Ce se întâmplă cu ea atunci când nu îi va mai avea pe ei de care să aibă grijă?

De ce criza a început când urma să plece de acasă copilul de mijloc? De ce nu după primul fiu sau după ce ar fi plecat și fata? Pot fi mai multe explicații. Poate că după plecarea primului băiat nu a apucat să realizeze ce se întâmplă și abia când și-a dat seama că pleacă și următorul a început să facă legăturile și să își dea seama că până la urmă vor pleca toți cei trei copii. De ce nu a apărut criza după ce pleca și fata? Pentru că plecarea celui de-al doilea băiat confirma deja tiparul și nu mai avea nevoie de încă o confirmare, se putea proiecta fără prea mult într-o realitate viitoare în care copiii nu vor mai fi acasă.

De ce era asta o problemă pentru Ana? În primul rând, pentru că ridică o problemă de identitate. Dacă ea nu mai este o mamă care are grijă de copii, cine este? Aceste întrebări pot să dea naștere la o stare de confuzie sau chiar de panică. Fenomenul este cunoscut în literatura de specialitate sub denumirea de sindromul cuibului gol. În al doilea rând, pentru că plecarea copiilor declanșează o serie de deducții care conduc toate către teama de moarte. Pentru că, ce urmează după ce cresc copiii și pleacă de acasă? Să îmbătrânești, să ai grijă de nepoți eventual și, în cele din urmă, să mori.

Iată de ce Ana se simte „aproape moartă”, ca anticipare a acestei concluzii inevitabile. Această teamă, pe lângă anxietate, dă naștere unei alte probleme, denumită angoasă existențială. Mai precis, dacă tot murim, ce rost are viața?

Aceste întrebări nu își pot găsi răspunsul decât printr-o examinare atentă și curajoasă, motiv pentru care multe persoane decid să nu o facă. Iar motivul pentru care răspunsurile nu se pot găsi decât printr-un demers investigativ este că sunt extrem de individuale și subiective.

Să zicem că eu îți pot spune rostul vieții mele, presupunând că am făcut acest demers în ceea ce mă privește, însă răspunsul meu cel mai probabil nu te va ajuta, pentru că nu ți se potrivește. Fiecare individ trebuie să răspundă la aceste întrebări pentru el, răspunsurile împrumutate din vreo carte sau din auzite nu se vor potrivi întocmai.

Însă merită pusă întrebarea dacă un astfel de demers este singura soluție. Iar răspunsul este cu siguranță nu. Nu știu să existe dileme cu o singură rezolvare.

O altă abordare, de exemplu, este cea budistă, care oferă metode de a conviețui cu orice experiențe am avea, indifferent de preferințele noastre pentru sau împotriva acelor experiențe. Această abordare poate conduce la o atitudine relaxată și rezilientă care nu mai depinde de circumstanțele fluctuante ale vieții.

Așa că, în loc de a examina trecutul, terapeutul o întreabă pe Ana ceva din prezent, mai precis de ce are o problemă cu a se simți aproape moartă.

Deloc surprinzător, întrebarea nu e pe placul ei. Nu e evident? De ce vorbim despre problemă atunci când ea caută totuși o soluție? Terapeutul însă menține întrebarea. Care este obiecția care o împiedică să ia parte la adevărul experienței sale. Fie că îi place, fie că nu, realitatea este că ea se simte aproape moartă. Așa că terapeutul, ca variație a tehnicii de ce te temi cel mai tare, îi sugerează să spună cu voce tare: „Îmi dau voie să mă simt aproape moartă, când și când, pentru tot restul vieții mele”. Apoi, este rugată să precizeze ce emoții au apărut. După un moment de rezistență, Ana indică un sentiment de contradicție în stomac, o ușoară greață, o ușoară panică localizată în piept și o contractură a gâtului.

Este apoi întrebată dacă această experiență îi face rău în vreun fel. Este în vreun pericol, are vreo problemă provocată de această energie din corpul ei? Ana răspunde că este destul de clar că nu i se întâmplă nimic rău, cu toate că tot ceea ce experimentează simte că ar putea să-i facă rău.

Terapeutul o instruiește apoi să ia în calcul varianta de a-și acorda permisiunea de a simți toate aceste lucruri, fără să le interpreteze și fără să își spună o poveste despre ele. Aceste senzații sunt realitatea ei din prezent, sunt deja o parte a vieții sale și chiar ea a spus că nu reprezintă un pericol.

După două sesiuni, Ana începe să simtă un amestec de profundă dezamăgire (la gândul că senzația de aproape moarte și disperarea ei ar putea fi o parte valabilă a vieții sale) dar și, în același timp, de surprinzătoare ușurare. Simțea ușurare în urma acceptării a ceea ce simțea. Sentimentul ei de a fi aproape moartă era oricum adevărat, iar ea se lupta cu acesta. De fapt, până să îl accepte, nu realizase cât de multă energie consumase în încercarea de a face ca ceva adevărat să nu mai fie adevărat.

Ca rezultat al acceptării a ceea ce simțea, Ana a devenit mai ușoară și s-a simțit dintr-odată mai vie și mai liberă, iar asta fără nici o modificare a situației sale.

„Crearea de povești pe baza evenimentelor trecute este un impuls extrem de omenesc. Este de asemenea un impuls periculos și nesincer. Scrierea propriei povește conduce la aroganță. Ne transformă viața într-o poveste și pe noi în caricaturi. Iar asta, în timp ce suntem forțați să trăim acea versiune caricaturizată a vieții noastre.” (Ryan Holiday – Ego is the Enemy)

Această abordare a acceptării necondiționate a experienței provine dintr-o tradiție de peste 2500 de ani de investigare a întrebărilor fundamentale ale experienței umane. Budismul, asemenea altor tradiții filozofice, este extrem de complex, conținând numeroase teorii și abordări diferite. Însă, comun tuturor acestor abordări este ideea conform căreia sentimentul de a fi un sine diferențiat, și ca atare alienat, este o sursă importantă de confuzie și suferință inutilă.

„Starea de martor te eliberează din închisoarea transparentă a Eului. Aplicată chiar în acest moment, este realizarea că Adrian Nuță scrie o carte, iar eu sunt conștient de asta. A privi la tine ca la altcineva are efecte psihologice în mod cert binefăcătoare. Îți oferă uimitoarea libertate de a simți orice, fără să te temi. Este autoacceptare în sensul cel mai înalt al cuvântului, adică ceva ce terapeutul caută într-un mod riguros, iar cei din afara profesiei mai mult pe bâjbâite. Dar nu este exact autoacceptarea clasică din psihoterapie, care e obținută prin anumite mijloace. Este expresia unei intuiții spirituale profunde, un tip de înțelegere a realității care nu mai are nevoie de îmbunătățiri, reveniri sau modificări”. (A. Nuță – Ghidul iluminării pentru leneși)

O altă idee centrală în toate școlile budiste este ideea că trăim doar în momentul prezent. Trecutul influențează profund ceea ce se întâmplă în prezent iar modul în care reacționăm în momentul prezent la ceea ce se întâmplă are o influență profundă asupra a ceea ce se va întâmpla în viitor. Însă nu putem experimenta decât momentul prezent. Din acest punct de vedere, experiența noastră subiectivă a realității are un impact mai puternic asupra stării noastre de spirit decât ceea ce trăim, oricât de importante ar fi acele evenimente.

„Grecii antici priveau timpul altfel decât oamenii moderni. Mai precis, ei vedeau viitorul ca venind să te învăluie din spate, în timp ce trecutul se micșora sub ochii tăi. Dacă stai să te gândești, este o metaforă mai potrivită decât cea comună zilelor noastre. Cine poate cu adevărat să privească înspre viitor? Tot ce poți face este să proiectezi dinspre trecut, chiar și atunci când trecutul arată clar că astfel de proiecții sunt adesea greșite.” (R. Pirsig – Zen and the Art of Motorcycle Maintenance)

Printr-o antrenare continuă de a ne îndrepta atenția și conștientizarea către experiența imediată pe care o trăim, putem descoperi ceea ce este „cel mai adevărat” lucru pentru noi în acel moment. Iar, pe măsură ce participăm conștient la experimentarea moment cu moment, putem constata că găsim tot mai puține dovezi ale continuității unui sine. Varietatea tehnicilor folosite pentru acest proces de investigație este cunoscută sub denumirea generică de meditație. Acest termen conține însă metode din cele mai diverse.

Omul în căutarea libertății

„În lumea occidentală, suntem tentați să înțelegem libertatea ca fiind absența restricțiilor. În cultura aceasta, oamenii se simt uneori limitați de circumstanțe: serviciu, relații, sănătate sau situație financiară. Așa că, atunci când ne luăm concediu de la muncă sau când plecăm într-o vacanță, ne simțim liberi. Dacă am putea avea o viață cât mai aproape de ideal, complet lipsită de limitări, ne spunem că vom fi liberi.

Însă, la o cercetare mai atentă, constatăm că absența limitărilor nu rezolvă orice problemă. Ca ființe existente într-un corp fizic, trăim implicit o viață plină de limitări biologice: capacități fizice limitate, starea de sănătate care se poate deteriora, nevoi fiziologice precum mâncatul și dormitul, îmbătrânirea și, în cele din urmă, moartea. Pentru fiecare lucru pe care îl putem face, sunt numeroase alte lucruri pe care nu le putem face. Nu vom scăpa niciodată de toate limitările și restricțiile.

Ideea budistă de libertate este complet opusă celei occidentale. Budiștii consideră că o experiență de profundă libertate apare în urma acceptării necondiționate a adevărului experienței noastre, iar experiența noastră subiectivă este în fapt o colecție de restricții. Așa că, în loc să căutăm să ne organizăm viața în așa fel încât să avem cât mai puține limitări, ne putem angaja necondiționat în trăirea cu îngăduință a tot ce ni se întâmplă. Astfel, explorăm în mod intenționat claustrofobia provocată de existența noastră umană profund limitată. Iar, pe măsură ce descoperim că acest lucru nu reprezintă de fapt o problemă, ne relaxăm și încetăm să ne mai luptăm cu realitatea.

Astfel, putem începe să ne simțim mai relaxați, mai prezenți și mai încrezători și am putea chiar să începem să nu mai fim atât de absorbiți de noi înșine. Când ne luptăm cu provocările vieții, concentrați în același timp pe realizarea unor lucruri și evitarea altora pentru a ne simți liberi, atenția noastră tinde să fie foarte concentrată pe noi înșine. Este un răspuns biologic normal, când simțim că ne este amenințată supraviețuirea, atenția tinde să se contracte. Când fugi de un leu care vrea să te mănânce, nu te mai oprești să miroși trandafirii. Pe de altă parte, cu cât suntem mai puțin preocupați cu a rezista propriilor limitări, cu atât mai puțin ne concentrăm pe propria persoană iar, ca efect, ne relaxăm și atenția noastră se expandează în mod spontan și fără mult efort.”
(Bruce Tift – Already Free: Buddhism meets Psychotherapy on the Path of Liberation)

Spre o unificare teoretică

Abordarea budistă a rezolvat sau nu problema Anei? Răspunsul este că depinde. În principiu, răspunsul depinde de scopurile Anei. Scopul ei era să nu se mai simtă aproape moartă sau să afle dacă la asta se va rezuma viața ei de acum înainte?

Dacă citim atent, răspunsul este mai degrabă cel din urmă.

Iar, din acest punct de vedere, abordarea budistă nu îi furnizează un răspuns, însă îi dă spațiu pentru a ajunge la răspuns, înlăturând obsesia cu privire la acea stare suspectă de „neviață”. Poate fi atins același obiectiv prin psihoterapie? Cu siguranță, crearea de spațiu mental pentru ca lucrurile să se clarifice este un obiectiv comun în psihoterapie. Este o abordare mai bună decât alta?

Greu de spus.

În loc de răspuns, voi aminti o mică povestioară Zen.

La un maestru Zen vine un învățăcel care îl întreabă: „Maestre, viața este grea?” la care maestrul răspunde „Grea în comparație cu ce?”

Există o incompatibilitate esențială între psihoterapie și practici spirituale de diferite feluri? După părerea mea, nu.

Singurul clivaj potențial între psihoterapie ca practică științifică și diferite practici spirituale este dogmatismul, în mod paradoxal, al psihoterapiei. Atâta timp cât terapeutul nu se agață de propriile teorii și nu le opune pe acestea realității, există puține ocazii ca abordarea spirituală a situației să zădărnicească progresul terapiei.

Dacă ți se pare util să unifici spiritualitatea cu psihoterapia, poți să te programezi ca să vorbim

Share This

Dacă ți se pare interesant

Fii adlerian și împărtășește pagina cu prietenii tăi: