Ce este rana narcisică?

Când am vorbit despre tulburarea borderline am atins puțin motivul pentru care ai putea fi tentat să intri și să rămâi într-o relație cu un partener abuziv. Este însă nevoie de o discuție separată a acestui subiect pentru că lucrurile nu sunt simple. De ce ai sta totuși într-o relație care îți face rău, chiar după ce te-ai lămurit fără nici o urmă de îndoială că acea relație îți face rău?

Răspunsul este rana narcisică. Rana narcisică este ceea ce duce toată viața cu sine o persoană care, în copilărie, a simțit că nu este iubită sau dorită de propriii părinți. Termenul de rană narcisică a fost introdus de Freud în 1920.

Există psihologi care privesc subiectul rănii narcisice din perspectivă situațională și consideră că rana narcisică se produce atunci când un eveniment (și mai ales o persoană) amenință să dezvăluie adevărul: acela că narcisicul nu este deloc atât de puternic, important sau valoros precum se crede. Vorbim de o amenințare percepută de narcisic, nu neapărat de una reală, și vorbim de „adevărul” subiectiv al narcisicului, acela că nu se consideră în esență demn de admirația pe care o pretinde. În realitate este foarte posibil ca narcisicul să fie întradevăr demn de admirație însă percepția asupra propriei personalități este deformată de convingerile sale personale.

Personal, nu împărtășesc acest punct de vedere. Consider că rana narcisică este un unic eveniment traumatic (chiar dacă poate fi împărțit cronologic în mai multe etape) și că toate evenimentele ulterioare nu produc răni narcisice noi ci redeschid rana inițială. Acest lucru survine atunci când mecanismele de coping ale persoanei cedează, dintr-un motiv sau altul.

James Frosch, profesor de psihiatrie la Harvard Medical School, are și el o opinie similară însă o formulează puțin mai dramatic: „Existența însăși este o rană narcisică. Este realizarea timpurie că ceilalți sunt separați de noi și că, din acest motiv, este posibil să nu ne răspundă dorințelor și nevoilor noastre. Este agonizanta descoperire ulterioară că persoanele de care ne pasă și de care avem nevoie vor muri într-o zi, iar noi vom avea același sfârșit”.

Ceea ce spune are însă un fundament extrem de serios: rana narcisică este despre nevoile și dorințele fiecărei persoane și, mai ales, despre nesatisfacerea acelor nevoi în copilărie, de către părinți ( în special de către mamă).

Ceea ce înseamnă că aproape toți oamenii au, într-o măsură mai mică sau mai mare, o rană narcisică. Credeai că articolul nu e despre tine și ți-ai spus că îl citești doar din curiozitate?

Este important de făcut o precizare în acest punct: doar pentru că ai o rană narcisică nu înseamnă că suferi de tulburarea narcisică de personalitate. Evită să cazi în capcana sindromului studentului la medicină care, pe măsură ce citește despre diferite afecțiuni și simptomatologia lor, crede că suferă de fiecare dintre ele. Diagnosticul se pune doar de către un specialist, nu după ce ai citit un articol.

Rana narcisică nu este tipică doar narcisicului și stă în fapt la baza tuturor tulburărilor de personalitate de categorie B: antisocială, narcisică, borderline sau histrionică iar uneori și C: evitantă, codependentă sau obsesiv-compulsivă (însă mai ales codependentă).

Cum apare rana narcisică?

De la naștere și până la vârsta de aproximativ doi ani, orice copil este complet dependent de mama sa și o consideră o prelungire a sa. În această perioadă mama este privită ca fiind omnipotentă și, ca atare, capabilă să aibă grijă de toate nevoile copilului. Când copilul plânge iar mama îl alăptează, acesta învață două lecții importante:

  • că el, copilul, este important pentru mama sa
  • că poate să exercite acțiuni asupra lumii din jurul său, acțiuni care produc consecințe sau rezultate (de exemplu, este hrănit pentru că plânge)

Pe lângă necesități de ordin fizic precum hrana, copilul are nevoie și de hrană emoțională. Din punctul său de vedere, mama trebuie să simtă când are nevoie de acest lucru și să răspundă pozitiv acestor nevoi, indiferent de propria sa stare sa fizică sau emoțională.

Când aceste nevoi primare nu sunt satisfăcute, se întâmplă două lucruri:

  • copilul rămâne blocat în această etapă
  • dezvoltă o rușine profundă legată de convingerea că nu este demn de dragoste și nu este capabil să se descurce în lume

Din acest punct încolo copilul, și mai târziu adultul, va avea nevoie de două lucruri:

  • o sursă narcisică: adică oameni care să-i hrănească toate aceste nevoi neîmplinite (iar modul în care decide să procure această resursă va decide elementele patologice ale personalității sale)
  • un mecanism de apărare împotriva rușinii profunde din interiorul său

De exemplu, narcisistul exhibiționist obține ceea ce are nevoie prin utilizarea unui număr mare de oameni care să-i ofere mult dorita atenție și adorație și prin evitarea cu orice preț a rușinii.

Narcisistul ascuns rezolvă nevoia prin atașarea de o persoană și proiectarea rușinii asupra altora. Proiecția presupune criticarea fără milă a partenerului sau copiilor săi. Narcisistul ascuns va căuta un partener pe care fie îl poate adora sau care îl va adora, prin intermediul căruia va căuta să retrăiască povestea copilului neajutorat sau a mamei denaturate. Se va atașa de acest partener cu toată energia de care dispune. Aproape întotdeauna, se va atașa și de cel puțin unul dintre copiii săi, întrucât relația adultă este imposibil să-i satisfacă integral nevoile infantile de atenție și afecțiune.

Perpetuarea rănii narcisice

O mamă cu rană narcisică o va perpetua în copiii săi, dacă nu depune efortul necesar pentru a se vindeca. Principala modalitate prin care se produce această perpetuare este devalorizarea nevoilor și a personalității copiilor.

Devalorizarea nevoilor de atașament este cea mai întâlnită formă. De exemplu, mama pleacă de acasă și lasă copilul de 3 ani singur, spunându-i că se va întoarce după un anumit timp. Copilul nu știe să citească ceasul sau mama întârzie: pe măsură ce trece timpul anxietatea copilului se amplifică tot mai mult și, de la plâns, trece la strigăte disperate după mamă. Aceasta revine acasă și găsește copilul cuprins de o panică generalizată. În loc de a recunoaște efectul acțiunilor sale asupra copilului, mama îi reproșează felul în care s-a simțit și îi spune că trebuia să știe că se va întoarce. În acest fel, mama nu doar ignoră starea emoțională a copilului dar îi provoacă și rușine pentru nevoia sa de atașament. Mama de fapt ascunde și ea o durere legată de separare și o rușine pentru că și-a lăsat copilul singur și pentru că nu este capabilă să răspundă adecvat nevoilor sale. Copilul însă nu înțelege toate aceste implicații și învață doar că nu ar trebui să aibă nevoie de mama sa.

Alte tipuri de devalorizare sunt cea intelectuală, cea fizică, cea sexuală și cea a creativității.

Efectele emoționale ale rănii narcisice

Un copil căruia eforturile de adaptare la lume i-au fost subminate de părinte crește cu o dezamăgire care se reflectă în dependențe, anxietate și depresie, precum și într-o senzație generalizată de lipsă de direcție în viață. Efectele mai pot include fie relații romantice nepotrivite (cu parteneri căsătoriți, prea în vârstă sau prea tineri, abuzivi, indisponibili emoțional și așa mai departe) și pasagere, fie o lipsă completă a acestui tip de apropiere. Copilul rănit ar putea să devină o persoană extrem de competentă profesional însă va descoperi, în cele din urmă, că obținerea succeselor profesionale nu îi rezolvă problema lipsei unui scop în viață. Astfel, sentimentul de lipsă de direcție va fi amplificat și mai mult. Persoanele care se dedică exclusiv carierei (spre exemplu femeile care renunță la a avea copii în favoarea carierei) sunt persoane cu o rană narcisică profundă. Din păcate, de multe ori acel moment de realizare a faptului că succesul profesional nu este răspunsul la problemele cu care se confruntă vine târziu, la o vârstă la care întemeierea unei familii devine problematică.

Cu toate că părintele este cel care a suprimat dorința de a crește în copil, această lipsă de susținere trăiește acum în copilul devenit adult, când persoana care are rana narcisică a devenit sursa propriei sale descurajări. Persoana nu poate să înțeleagă ce i s-a întâmplat de una singură și folosește negarea pentru a nu fi nevoită să confrunte realitatea propriei vieți: aceea că părintele său nu i-a oferit ceea ce avea nevoie în copilărie. Negarea însă împiedică și vindecarea și doar prin scurt-circuitarea acestui mecanism de apărare persoana poate să depășească acest blocaj. Demontarea negării și a mecanismelor de apărare nu se poate face decât prin terapie.

Câteva reacții emoționale la rana narcisică

Persoanele cu rană narcisică au diverse reacții legate de aceasta: unii oameni dezvoltă fantezii (și chiar gândire magică) în care își imaginează că nu există separare. Poate că ai auzit ideea asta pe la diverși guru spirituali, că noi, toți oamenii, suntem unul. Dacă ți s-a părut o idee atrăgătoare, cel mai probabil ai o rană narcisică ce răspunde la această idee. Seducția vine din promisiunea că, astfel, separarea de părinte nu mai este o problemă și durerea provocată de această separare poate fi suprimată.

O altă variantă a acestei idei este fantezia sufletului pereche, cu care persoana speră să fuzioneze complet la un moment dat, atunci când se vor întâlni. Este de fapt dorința de a se reuni cu mama și, cât timp este menținută, împiedică formarea unui cuplu adult și funcțional. Cuplurile adulte nu fuzionează complet unul cu celălalt: ceea ce se întâmplă este că relația adaugă elemente peste individualitatea fiecăruia, iar cuplul nu suprimă nicidecum individualitatea fiecăruia dintre parteneri.

Alte reacții emoționale frecvente la rana narcisică sunt rușinea, sentimentul de neajutorare, umilința, furia și auto-învinovățirea.

Persoanele cu rană narcisică simt frecvent că s-au dezamăgit pe ei înșiși sau că alte persoane le-au dezamăgit. Dezamăgirea provine din confruntarea aspirațiilor copilărești și nerealiste de fuzionare afectivă cu realitatea. Frosch spunea că „pacienții caută înfrigurați idealul, pentru că nu pot tolera limitările realității. Din acest motiv experimentează o frustrare cronică”.

Așa, și?

Am ținut să scriu despre aceste lucruri pentru a-ți spune că nu este obligatoriu să te simți așa tot restul vieții iar vindecarea este posibilă. Va fi de durată pentru că va trebui să demontăm toată mitologia pe care ai creat-o în jurul copilăriei tale, a relației cu părinții și relațiilor intime în general. Este posibil însă să nu trăiești toată viața cu acel sentiment de gol interior.