Ce este mai exact psihologia și psihoterapia adleriană?

 

 

 


Află în ce constă mai exact această abordare pentru a putea decide dacă ți se potrivește sau nu.

De ce psihoterapie?

Fiecare persoană are gânduri sau comportamente pe care ar dori să le schimbe. Orice om se confruntă pe parcursul vieții cu situații dificile. Uneori ne dorim să schimbăm un anumit comportament al nostru însă nici măcar nu ințelegem motivul pentru care, într-o anumită situație, ne-am comportat într-un anume fel. Ne dorim să avem relații interpersonale productive și care să aducă satisfacții atât nouă cât și celorlalte persoane cu care intrăm în contact. Când acest lucru nu se întâmplă, cu toate că am dori să schimbăm situația, uneori nu suntem siguri de unde sa începem.

Aceasta este valoarea pe care o aduce psihoterapia: ne permite să ne înțelegem propriile comportamente și gânduri, ne dă ocazia să îmbunătățim relațiile cu persoanele semnificative din viața noastră, ne eliberează de dezamăgirea, frustrarea și stresul provocate de situația de a dori să schimbi ceva în viata ta fără să știi cum și ne permite, în ultimă instanță, să acționăm în direcția creșterii nivelului de satisfacție cu privire la propria viață.

Psihoterapia pe care o practic este psihoterapia adleriană, întemeiată pe ideile și filosofia lui Alfred Adler, un psihiatru austriac care a lucrat îndeaproape și cu Freud pentru o perioadă (alături de CG Jung).

Adler și Jung sunt considerați primii și cei mai importanți colaboratori dizidenți ai lui Freud. În ciuda contribuțiilor imense la teoria și practica psihologiei și psihoterapiei, Freud a fost intens criticat pentru ponderea exagerat de mare pe care o acorda sexualității și instinctelor primare. Începând cu Adler și Jung, au fost dezvoltate teorii noi ale personalității, teorii care îi dădeau dreptate lui Freud cu privire la importanța evenimentelor din copilărie dar puneau mai puțin accent pe latura sexuală a individului. Acești teoreticieni au ajuns să fie numiți inițial neo-freudieni. Un alt element care îi distinge de Freud este o abordare holistică a dezvoltării personalității, în care sunt luate în calcul elemente precum mediul social, cultura și relațiile cu ceilalți.

Neo-freudieni sau neo-adlerieni?

Dintre teoreticienii care au contribuit semnificativ la studiul personalității, se disting 4 personalități notabile.

Alfred Adler

Adler a fost primul care a dezvoltat o teorie psiho-dinamică socială, punând accentul pe importanța conexiunilor sociale în viața persoanei și privind dezvoltarea copilului ca o parcurgere a unor etape de interacțiune cu alții, mai degrabă decât o progresie de la un stadiu sexual la altul, așa cum propunea Freud.

Adler a fondat școala de psihologie individuală având ca idee centrală nevoia individului de a compensa sentimentul de inferioritate.

Adler este cel care propune termenul „complex de inferioritate”, cu referire la sentimentul unei persoane că nu este suficient de bună și că nu corespunde standardelor celorlalți sau ale societății. Multe dintre conceptele propuse de Adler au intrat demult în cultura populară, nu doar termenul „complex de inferioritate” (un alt exemplu este conceptul de compensare).

Adler a identificat și cele 3 sarcini sociale fundamentale pe care trebuie să le rezolve fiecare persoană și le-a denumit sarcini ale vieții:

• sarcini ocupaționale (carieră și muncă),
• sarcini sociale (prietenie)
• sarcina intimă (găsirea unui partener și construirea unei relații de lungă durată)

La aceste 3 sarcini, alți doi teoreticieni adlerieni au adăugat, ceva mai târziu, încă două:

• sarcina spiritualității
• sarcina auto-actualizării

Dacă ai observat pe prima pagină a site-ului de cabinet că am inclus 4 secțiuni de interes, privindu-le prin prisma acestor sarcini ale vieții, vei înțelege că alegerea lor nu a fost una întâmplătoare (sunt 4, nu 5, pentru că am comprimat sarcinile sociale și intimă în secțiune denumită generic relații).

Erik Erikson

Erik Erikson a propus o altă teorie socială de dezvoltare a personalității constând în 8 stadii, fiecare dintre aceste stadii reprezentând un conflict sau o sarcină de dezvoltare. Se pot remarca asemănări evidente cu teoria adleriană. Spre deosebire de Adler, Erikson considera că individul caută sentimentul de competență în toate aspectele vieții sale, obiectiv pe care îl poate atinge prin rezolvarea cu succes a celor 8 etape de dezvoltare.

Carl Jung

Carl Jung a dezvoltat și el o teorie a personalității, bazată însă pe ideea inconștientului colectiv ca depozitar al unor tipare mentale comune tuturor oamenilor. Aceste „amintiri ancestrale” erau numite arhetipuri de către Jung, care considera că simbolistica asociată cu aceste arhetipuri apare în diferite teme și motive prezente atât în artă cât și în visele oamenilor.

O altă contribuție importantă a lui Jung este conceptul de persona, văzută ca masca pe care oamenii o adoptă în baza experiențelor personale și a inconștientului colectiv. Jung considera persona ca fiind un compromis între ceea ce suntem cu adevărat (Sinele Real) și ceea ce se așteaptă societatea să fim. Ascundem în spatele măștii acele aspecte ale personalității noastre considerate indezirabile de către societate.

Karen Horney

Karen Horney a fost printre primele femei care au activat în domeniul psihanalizei. Teoriile sale au drept concept central „anxietatea inconștientă” care, consideră ea, ia naștere în copilăria timpurie în urma experiențelor traumatizante precum nevoi neîndeplinite, singurătate sau izolare. Horney vorbește despre 3 modalități prin care copiii învață să se descurce cu această anxietate: mișcarea către oameni, mișcarea departe de oameni și mișcarea împotriva oamenilor.

Horney este și cea care a introdus feminismul în domeniul psiho-dinamic, contrazicându-l pe Freud care considera că femeile suferă de „invidia penisului”. Horney spunea că orice invidie este provocată mai degrabă de privilegiile mai numeroase de care se bucură sexul masculin iar diferențele dintre bărbați și femei se datorează mai degrabă diferențelor culturale decât celor biologice. Din punctul meu de vedere, aceasta ar fi fost o atitudine foarte rațională dacă Horney s-ar fi oprit aici (și pot admite că Freud chiar era misogin în anumite privințe). Nu a făcut-o însă și a mers și mai departe spunând că bărbații suferă de „invidia uterului”, pentru că nu sunt capabili biologic de procreere.

Cu toate că inițial acești continuatori ai studiului comportamentului și personalității umane au fost denumiți neo-freudieni (ca un omagiu adus acestei personalități remarcabile din domeniul psihologiei), în ultimii ani numeroși cercetători și teoreticieni au exprimat ideea că un nume mai potrivit ar fi acela de neo-adlerieni, întrucât Adler este poate cea mai influentă personalitate din domeniul psihologiei aplicate în domeniul sănătății mintale și, cel mai probabil, cel căruia îi sunt recunoscute cel mai puțin meritele. Ideile sale au influențat direcția de dezvoltare a numeroase școli moderne de psihologie și psihoterapie, dintre care unii i-au recunoscut influența (personalități precum Abraham Maslow și Carl Rogers) iar alții nu (Erich Fromm, Beck, Eric Berne, Milton Erickson și alții).

Chiar dacă teoria lui Adler ar putea să pară mai puțin captivantă la prima vedere (pentru că nu conține elementele de sexualitate de la Freud sau cele de mitologie ale lui Jung), valoarea sa constă în primul rând în înalta sa aplicabilitate practică și, în al doilea rând, prin capacitatea sa ieșită din comun de a integra teorii științifice din domenii de cercetare aparent fără legătură unul cu celălalt. Din acest motiv, Alexander Muller spunea că lucrările lui Adler pot fi numite o „antropologie filozofică” și au potențialul de se constitui într-un „centru magnetic” care să atragă și să unifice alte discipline de cercetare.

Ce este psihoterapia adleriană

Psihoterapia adleriană este o psihoterapie a încurajării care îndeamnă oamenii să se concentreze mai degrabă pe calitățile lor personale decât pe ceea ce (consideră a fi) defecte. Am ales școala de psihoterapie adleriană datorită unei afinități personale în ceea ce privește principiile și modelul psihologic și filosofic pe care se întemeiază dar și pentru că terapia adleriană permite o foarte mare flexibilitate în privința metodelor și tehnicilor terapeutice care pot fi utilizate în lucrul cu pacienții.

Psihoterapia adleriană este o școală de psihoterapie care se distinge de alte abordări prin faptul că privește persoana în contextul în care aceasta își trăiește viața. Relațiile cu alte persoane și locul persoanei în lume sunt de mare interes pentru psihoterapia adleriană. Teoria adleriană vede oamenii ca ființe motivate social, cu un comportament intenționat, conștient și îndreptat către un scop.

Conștientul este privit ca având supremație în cadrul aparatului psihic. Inconștientul este prezent și acționează la rândul său, însă orice cercetare atentă a unui comportament aduce scopurile în plan conștient iar astfel inconștientul pierde puterea de a domina viața individului.

Teoria adleriană recunoaște importanța factorilor de natură internă precum valori personale, convingeri, scopuri și percepția asupra realității (sau apercepția – adică percepția subiectivă). Viața interioară a persoanei (gândurile, neliniștile sau întrebările pe care și le pune orice om) nu este ignorată însă este pusă mereu în legatură cu ceea ce se întâmplă în exteriorul persoanei: acțiunile sale, persoanele importante din viața sa, modul în care interacționează cu lumea și așa mai departe.

Psihologia adleriană a fost numită individuală de către Adler de la latinescul „individum”, adică indivizibil. Este, așadar, nu o psihologie a individului, ci a întregului. Iar întregul se referă atât la fiecare persoană în parte cât și la societatea și lumea în care acesta trăiește.

Abordarea adleriană a psihoterapiei

Procesul psihoterapeutic adlerian presupune mai întâi înțelegerea unui fenomen sau a unei situații și abia apoi angajarea pe drumul schimbării. Pe tot parcursul psihoterapiei pacientul este încurajat și susținut de psihoterapeut. Pacientul și psihoterapeutul sunt elemente de importanță egală în procesul terapeutic iar o psihoterapie eficientă nu poate avea loc fără colaborarea și angajamentul ambilor participanți.

Adlerienii consideră că cine suntem depinde mai mult de felul în care ne interpretăm experiențele decât de experiențele însele (o idee pe care ulterior a preluat-o și Victor Frankl). De aceea, identificarea și reformularea acestor interpretări este o parte importantă a terapiei adleriene. Dacă ai auzit de reframing până acum, la acest mecanism se referă, și nu este un concept inventat de programarea neuro-lingvistică (NLP) ci de adlerieni. Menționez acest amănunt datorită popularității acestei pseudo-orientări, nu pentru că aș considera NLP ca fiind o școală validă de terapie, din mai multe motive pe care poate le voi detalia la un momen dat.

Adler considera că oamenii au o imagine ideală despre sine către care tind (Sinele Ideal) și încerca să surprindă modul în care tind către această imagine perfectă examinând scopurile acestora (conștiente sau inconștiente). Modul în care oamenii tind către Sinele Ideal este denumit de către Adler Stilul Vieții și este format în anii copilăriei dar poate fi afectat sau modificat și de către evenimente ulterioare.

Adlerienii pun accent pe interesul social și sentimentul comunitar și consideră că acestea sunt semnele sănătății mintale. Atunci când oamenii se simt conectați unii cu alții și sunt angajați în activități comune și sănătoase, sentimentul de inferioritate scade.

Terapia adleriană începe prin examinarea stilului vieții individului și prin identificarea ideilor greșite și a scopurile neconstructive. Pacientul este apoi reeducat în direcția unui sentiment mai puternic de apartenență și a unui interes social crescut. Terapeuții adlerieni încurajează conștientizarea de sine, pun la îndoială ideile greșiteși îndrumă pacientul către angajarea socială și îndeplinirea sarcinilor vieții.

Adlerienii consideră că oamenii sunt fundamental creativi și că au putere de decizie cu privire la propria viață, nefiind victime nici ale biologiei și nici ale istoriei personale.

Cum privesc eu psihoterapia adleriană

Văd psihoterapia în general ca fiind un serviciu esențial în buna funcționare a unei societăți și consider că toți oamenii ar trebui ca, măcar o dată în viață, sa traiască experiența psihoterapiei. Consider că oamenii se nasc perfect adaptați la ceea ce au de realizat în viață însă ulterior diferite evenimente, situații de viață dar și interacțiunile cu alți oameni vin să modifice și, de multe ori, să altereze această structură.

În decursul vieții oamenii trăiesc experiențe din care trag o serie de concluzii, concluzii care determină apariția unor idei și convingeri iar acestea determină o serie de comportamente.

Înțeleg psihoterapia ca o metodă de înlăturare a acestui surplus, pentru ca persoana să se poată regăsi pe sine. Nu cred în ideea de dezvoltare personală pentru că am convingerea că oamenii nu se nasc imperfecți sau incompleți și nici nu se pierd pe ei înșiși pe măsură ce avansează în vârstă. Cred însă că ideile și convingerile lor se tot acumulează până când nu mai reușesc să se vadă pe ei printre atâtea idei și preconcepții. Iată de ce cred că psihoterapia nu ar trebui să caute ce lipsește omului, ci să dea la o parte ceea ce îi prisosește (sau ceea ce nu-i mai folosește).

Înțeleg scopul suprem al psihoterapiei ca re-găsire de sine, nu ca descoperire de sine. Pentru că, atunci când suntem copii, cu toții știm cine suntem. Începem să uităm atunci când, din toate părțile, auzim critici. Când ți se spune mult timp că ești:

• prea leneș
• prea gras
• prea gălăgios
• prea obraznic
• prea slab
• prea înalt
• prea sensibil
• prea dur
• prea tăcut
• prea vorbăreț
• prea ca la țară

începi până la urmă să te întrebi dacă nu cumva chiar asa ești. Iar, cu cât te întrebi mai mult, cu atât uiți că de fapt ai știut dintotdeauna cine ești. Asta trebuie sa facă psihoterapia, să-ți aducă aminte cine ești, nu să te forțeze să te încadrezi într-un stereotip. Iar apoi, înarmat cu această forță redescoperită, să poți începe să trăiești viața pe care ți-o dorești.

A-ți aduce aminte cine ești nu este singurul scop al psihoterapiei dar cred că ar trebui sa fie unul esențial. Pentru că țelul suprem al oricărui proces terapeutic nu este doar ca pacientul să se simtă mai bine (acela este doar un prim pas), nu este ca terapeutul să ajungă în punctul în care nu mai știe cum să ajute pacientul (acela este finalul competenței terapeutului, nu al terapiei), nu este ca pacientul să continue să vina în terapie ani în șir (aceea se numește relație co-dependentă, nu terapeutică).

Procesul terapeutic este încheiat cu adevărat atunci când pacientul nu mai are nevoie de terapeut. Și nu mai are nevoie de terapeut nu pentru că nu ar mai avea situații dificile în viața sa (pentru că toți oamenii le au) ci pentru că acum este capabil să le facă față în mod adecvat, fără a fi asistat de cineva. Iar această capacitate de a face față situațiilor cu care te confruntă viața nu poate să vină decât din interior, din ceea ce este esența ființei tale. Iar esența ființei tale este întotdeauna puternică și strălucitoare, trebuie doar să o lași să respire dând la o parte toate ideile care o sufocă. Iar dacă te îndoiești de asta acum (gândind poate că ești o excepție de esență moale) plăcerea de a descoperi că nu ai avut dreptate va fi cu atât mai mare.

Sună acum și programează-te la o primă ședință gratuită

Contactează-mă