Eșec relații: de ce ai eșuat în toate relațiile de până acum

Poate că te-ai întrebat deja de ce ai eșuat în toate relațiile de până acum. Poate ți-ai pus chiar obsesiv întrebarea aceasta, până când fie ai ajuns la o concluzie în care nu crezi nici tu (de exemplu că ai avut ghinion), fie ai renunțat să mai cauți răspunsul, trecând întrebarea la categoria marilor mistere ale lumii. Ei bine, în cele ce urmează vei afla nu doar de ce dar și ce poți face în privința asta.

Pentru început e bine să lămurim două lucruri.

  1. Mă refer la relații sentimentale (de cuplu) nu la alt tip de relație.
  2. Eșecul îl măsurăm prin faptul că relația s-a încheiat.

De-asta spun că ai eșuat în toate relațiile, ca toți oamenii dealtfel: toți am eșuat în toate relațiile, mai puțin cea în care suntem acum (dacă suntem în vreo relație). Iar relația actuală este diferită doar prin faptul că nu a eșuat încă. Dacă ți se pare prea dură exprimarea de „eșec relații” ia o pauză și gândește-te bine dacă vrei să auzi adevărul sau nu și dacă vrei să schimbi lucrurile sau doar să găsești scuze. Dacă nu vrei să rezolvi nimic oprește-te te rog acum din citit pentru că o problemă nu se poate rezolva negându-i existența. Explicațiile de tipul „dar multe din relațiile trecute nici nu voiam să dureze la nesfârșit” nu sunt decât apărări psihice și raționalizări, nu explicații valabile. Revino când poți să manifești sinceritate în primul rând față de tine.

Încă ești pe-aici? În regulă, uite motivul pentru care cuplurile eșuează: lipsa de autenticitate. Îți explic imediat.

Relațiile eșuează din 3 motive principale.

Ne îndrăgostim de iluzii nu de persoane.

Ai auzit des cuvântul „misterios” rostit ca explicație pentru atracția exercitată de anumite persoane? Vai, cât de misterios este acel tip (spune o femeie), hm, cât de misterioasă este acea tipă (spune un el). Ei bine, mintea umană nu tolerează elementele incomplete. De-asta tinzi să vezi un cerc ca fiind complet chiar și atunci când lipsește o bucată din el. Și tot de-asta mintea tinde să umple golurile de informație cu privire la o persoană pe care nu o cunoaștem bine. Cu ce umple aceste goluri? În principiu cu ce are ea chef, fără legătură neapărat cu realitatea. Dacă suntem atrași de persoana cealaltă mintea noastră va umple golurile cu lucruri bune: inteligență, bunătate, charismă, simț al umorului și așa mai departe. Dacă persoana nu ne atrage sau, mai rău, ne repugnă, golurile vor fi umplute cu lucruri negative: răutate, prostie, viclenie și așa mai departe. Până să ajungem să cunoaștem persoana deja ne-am îndrăgostit de ea sau o detestăm din tot sufletul (în funcție de care a fost prima noastră reacție).

Acum vorbim de îndrăgostire însă. Așa se îndrăgostesc oamenii de cele mai multe ori: nu de celălalt ci de propria fantezie despre celălalt. Și tot de-asta durează mult până când se lămuresc că realitatea nu corespunde fanteziei. Uneori durează ani, ce, n-ai auzit că dragostea durează 3 ani? De-asta durează atât, pentru că refuzăm să ridicăm vălul de pe ochi și să-l vedem pe celălalt așa cum este. Și ne luptăm din toate puterile să nu acceptăm realitatea pentru că a vedea realitatea presupune o durere greu de suportat pentru că are mai multe implicații, cele mai importante fiind acestea:

  1. ne-am înșelat în tot acest timp
  2. formăm cuplu cu un necunoscut
  3. nu mai știm dacă vrem să continue relația

Celălalt se îndrăgostește de o iluzie pe care i-o furnizăm bucuroși.

În general, la începutul oricărei relații, oamenii se prezintă a fi altfel decât sunt de fapt: mai buni, mai înțelegători, mai romantici. Totul este însă o mascaradă menită să îl cucerească pe celălalt. Sigur că nu e intenționat, scopul nu este acela de a păcăli ci acela de a forma un cuplu cu cineva, știind că, dacă te-ai arăta așa cum ești de fapt, nu te-ar vrea nimeni. De asta oamenii se păcălesc unii pe alții: pentru că li se pare că de fapt nu sunt vrednici de afecțiunea celuilalt. Și speră, în sinea lor, că atunci când „piesa va lua sfârșit”, celălalt să nu plece. Există un tipping point în orice relație dincolo de care celălalt este considerat „cucerit” și ca atare efortul de a juca teatru nu prea își mai găsește justificare.

Oamenii se schimbă.

De fapt eu am o teorie în privința asta: e adevărat că uneori oamenii se schimbă dar cred că cele mai multe cupluri se destramă pentru că cel puțin unul dintre parteneri obosește să mai joace teatru (vezi punctul anterior). Iar când se întâmplă asta apare celuilalt ca un necunoscut. Pentru că asta și este de fapt, având în vedere că nu l-a lăsat pe celălalt să îl cunoască.

Înțelegi acum de ce spuneam că ai eșuat în relații datorită lipsei de autenticitate? Poate doar a ta (punctul 2), poate doar a celuilalt (punctul 1) dar mai probabil a amândurora (1+2+3). Iar până nu înveți să fii tu, vei continua să eșuezi. Asta e vestea proastă.

Vestea bună este că ai ce să faci în privința asta: soluția se cheamă psihoterapie. Serios, chiar credeai că îți spun altceva?

Ce rezolvi prin psihoterapie?

În primul rând repari imaginea de sine.

Nu poți să fii autentic dacă te temi că, fiind tu, celălalt te va respinge (sau nu te va place, sau va râde de tine). Dar poți să te simți singur chiar și când ești printre alți oameni, sentiment trăit de cei mai mulți oameni.

Adler spunea că toți oamenii trăiesc un sentiment de inferioritate pe care încearcă permanent să-l depășească. Nu te gândi că există și oameni care se simt superiori pentru că sentimentul de superioritate tot un sentiment de inferioritate ascunde (ba chiar la cote mult mai mari decât în alte cazuri). Ei bine, nu e suficient să știi de existența sentimentului de inferioritate, trebuie să mai poți să-l și depășești. Iar asta se face doar în psihoterapie, pentru că modul de formare diferă de la o persoană la alta. De regulă se formează în copilărie dar nu obligatoriu, de regulă are la origine un eveniment traumatic dar nu obligatoriu. Și tot din acest motiv nu poți pur și simplu să citești o carte (sau 100) ca să rezolvi problema, pentru că în cărți nu găsești soluții la problema ta individuală ci discuții în general. Bune pentru informare, nu foarte eficiente când ai ceva de rezolvat.

În al doilea rând te cunoști pe tine, ca să ai ce să prezinți celuilalt.

Nu e puțin lucru să te cunoști pe tine, să știi ce îți place și ce nu, ce slăbiciuni și ce puncte forte ai. Toți oamenii vor să se cunoască pe sine dar mulți se rezumă la teste de personalitate găsite prin reviste. E mare păcat să te oprești acolo și să nu faci niciodată cunoștință cu tine însuți. S-ar putea chiar să constați că ești o persoană mișto când nu te mai preocupi să porți o mască față de ceilalți.

În al treilea rând poți să scapi de frica de a fi tu însuți.

Una e să treci peste inferioritate și să știi cum ești și cu totul altceva este să îți iei inima în dinți și să te arăți celuilalt. Dacă ne gândim un pic spațial (sau în 3D, dacă vrei), procesul pleacă din interior, din zone profunde (inferioritate), ajunge în zona de suprafață (ceea ce ești de fapt și pot vedea și alții) și sfârșește la celălalt (frica fiind ultimul obstacol între tine și celălalt). Frumos, nu?

Evident că toate lucrurile astea nu se rezolvă bătând din palme. Vorbim totuși de schimbări profunde în personalitatea umană. Dar, în absența lor, în câte relații vrei să mai eșuezi până când faci ceva diferit? Știi ce zicea Einstein despre chestia asta. Despre strategie, nu despre eșec în relații.

Suna acum si programeaza-te la o prima sedinta gratuita

Programare